Sfârşit de lume în 12 acte

Actul 2 „Miţa”

Tanti Miţa, călare pe bicicleta deşelată, prinde porţiunea de vale pedalând din răsputeri, aşa că, atunci când trece pe lângă bătrânelul ce merge spre casă cu un pepene galben în braţe, ara ceva viteză...

Acesta ţipă speriat, căci rochiţa înflorată a femeii i-a ajuns acesteia în cap şi moşul, pentru câteva secunde, crede că vede moartea care a venit să îl ia.

- Huo, nebuno!... Huo!...

Tanti Miţa se scutură disperată, încercând să-şi elibereze câmpul vizual, dar nu reuşeşte să scape de păcătoasa de rochie, decât atunci când roata din faţă i se opreşte în stâlp.

Zboară cu graţia unui urs proaspăt mâncat şi aterizează în mijlocul unor cutii pline cu fluturaşi electorali.

Se ridică clătinându-se cu ochii fulgerând la oamenii care se chinuiesc să fixeze un banner imens cu chipul primarului. Gândeşte că, într-un mod absurd, politica i-a salvat viaţa. Dacă nu erau cartoanele ar fi rămas înfiptă în ciment precum lumânarea în colivă.

Bodogăne:

- Ptiu! Să vă ia dracul de hoţi-pungaşi-nenorociţi!

Cei din jur cască gura pentru câteva clipe, timp în care muştele intră şi ies ca la ele acasă.

- Ce ai femeie?! reuşeşte să îngaime într-un final un tip blajin cu faţă de oaie. Eşti sărită de pe macaz, sau ce?

- Eu?!... Poate voi, că voi sunteţi ăia care în loc să săpaţi câmpul, umpleţi oraşul cu afişe deocheate.

- Deocheate?! Femeie, noi promovăm oamenii, facem politică, nu ne ţinem de prostii!

- Ăhă! rânjeşte tanti Miţa. Păi, bă, dacă politica e o curvă, atunci voi sunteţi peştii, nu?

Îşi recuperează ţanţoşă bicicleta şi o ia înapoi spre casă.

A fost o zi de pomină. Acum, până şi cerul s-a umplut de nori.

- Of, Doamne! mormăie baba. De ce nu-i trăsneşti tu pe toţi ăştia şi laşi doar unul, ca Ţepeş?

Cerul îi răspunde printr-un fulger, care izbeşte pământul la câţiva metri de ea.

„Na, că m-am dat naibii!”, gândeşte. „S-o fi băgat şi El în vreun partid!...”

După jumătate de oră, udă până la piele şi plină de nervi, ajunge în faţa curţii. Aruncă bicicleta peste gard şi deschizând băţoasă poarta, comentează:

- Ce, crezi că m-am speriat? Tot baba o să le-aprindă lumânări la toţi nenorociţii!

Cerul îi mai răspunde încă o dată, aruncând un alt fulger. De data asta, undeva jos, în vale.

- Uuuh! chiuie încântată. Dă-le, Doamne, dă-le!...

Fericită că au făcut pace, destupă o sticlă de ţuică şi îşi pune un păhărel.

După ce se mai încălzeşte oleacă, începe să toarne în două.

- Un ţoi pentru mine şi un ţoi pentru fiecare fulger de-al tău care nimereşte unde trebuie...

Ca şi când de sus i s-a răspuns, continuă:

- Da, stai fără grijă! Tu să-ţi faci treaba, că eu ţuică am...

    Soarele a început să mijească prin ferestrele nespălate. Tanti Miţa iese în bătătură înarmată cu un ciomag şi, tiptil, se îndreaptă spre gardul vecinului. Ulucile sunt putrede, aşa că, atunci când încearcă să-l escaladeze, cade dincolo cu jumătate din el. Pe moment rămâne lipită pământului, respirând sacadat. Din casa gospodarului nicio mişcare. Se ridică şi, cu ochii întredeschişi, porneşte înspre oborul porcilor. Trage zăvorul şi intră. Godacii zac într-o baltă de noroi şi rahat. Baba rânjeşte. Acum îi are în vizor. Trei bucăţi. Le arde câte una rapid cu ciomagul pe spate, după care o întinde. Porcii guiţă disperaţi. Uşa de la casă se deschide şi pe ea iese proprietarul. La timp, cât s-o vadă pe Miţa trecând prin deschizătura, unde puţin mai înainte fusese gardul.

- Nebuno! urlă. Ce faci? Ai luat-o razna? O să chem Poliţia şi o să te bag în puşcărie! O să...

Datorită gălăgiei pe care o face bărbatul, baba începe, încet-încet, să se trezească. Lasă bâta să-i cadă din mână şi se freacă la ochi.

- Ho, na! zbiară. Ce, Gheorghe, te-ai sculat cu faţa-n beci? Nu te mai pupă nevasta? Câinii nu-ţi mai ling mustaţa? Ce ai?

Vecinul mai are puţin şi îşi scapă ochii din orbite.

- Mario, zice pe un glas mai domol, tu ori eşti dusă cu pupăza, ori îl ai pe Dracul în tine. Păi, ce ai avut, femeie, să-mi strici gardul şi să-mi baţi porcii?

Baba se scarpină în moalele capului. Ţine minte că era în pat şi visa un câine ce tot încerca să muşte. Atât.

Încearcă cumva s-o dreagă.

- Lasă, Gheorge, că gardul oricum îţi cădea şi porcii tăi nu-s sănătoşi la căpăţână, că au încercat să mă muşte. Ar trebui să-i duci la Fane, la veterinar, şi să-i controlezi, să nu aibă vreo boală de-aia, ca la vaci. Într-o bună zi or să căpieze şi or să intre peste tine în casă şi or s-o apuce de faţă pe fufa aia de nevastă-ta! Că şi aşa a pocit-o Cel de Sus din naştere, de se întreabă lumea cum de ai luat-o! Ţi-a făcut vrăji, nenorocitule, dar ce ştii tu?! În mintea ta nu e loc decât pentru garduri şi porci şi să mă freci pe mine la fasole, aşa de dimineaţă...

Gheorghe trage aer în piept şi intră în casă. Unele lucruri mor exact cum le-a dat Dumnezeu. Se trânteşte în pat, înjurând. Înainte de a adormi, trege o privire fugitivă la nevastă. Arată... bine. Până la urmă, la aproape şaizeci de ani, cum ar putea să arate? În niciun caz ca un fotomodel.

- A naibii, babă nebună!

De afară, Miţa continuă să strige:

- Pleacă, mă, valea! Dormi-ţi-ai somnul de veci! Eşti exact ca ăia care ne vând ţara la hectar. Când e vorba de ceva mai de Doamne-ajută, fugiţi cu toţii la pocitaniile voastre de neveste! Şi să-ţi închizi porcii ăia, că dacă ţi prind, îi mănânc!

Un purice umflat îi sare de pe braţ în prispa casei. Baba îşi opreşte discursul şi începe să-l urmărească. Puricele îşi continuă traseul în casă, unde, cu un salt demn de Cartea Recordurilor, aterizează în pat, pe pernă.

- Al naibii, cu picioarele tale cu tot! exclamă baba. Te pomeneşti că te-am trezit prea de dimineaţă şi acum ţi-o fi somn...

    Omul observă bancnota de zece lei care tocmai i-a scăpat din buzunar, dar până se se întindă după ea, baba o înhaţă.

- Uită-te, scuipa-m-ar norocul să mă scuipe! Cum vin banii la Miţa!

Victima strânge din dinţi, dar nu zice nimic. Nu are chef de scandaluri inutile. Tot satul ştie că tanti Miţa nu are toate ţiglele pe casă. Pleacă mai departe, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Când intră în bodega înţesată de clienţi, baba după el.

- Ia zi, Fane, îl opreşte, dai şi tu o tărie?

Fane mormăie de ceva legat de cruci şi parastase, dar bagă mâna şi scoate portofelul.

- Nu mai face faţa aia! îl mustră Miţa. Că eşti doctor, ce naiba! Ai bani. Chiar dacă, în loc de oameni ologeşti animale, tot aia e! Că tot neamul vostru al lui Ciupitu a trăit din carne, deşi, în curtea voastră nu a călcat vreodată picior de animal... Păi, ce aveţi nevoie când vin proştii şi vă îndoape frigiderele cu de toate? Parcă, dacă ai azvârli câteva mâini de tărâţe pe zi în bătătură, ţi s-ar rupe maţul, nu alta!

- Gata, bre! o linişteşte bărbatul. Uşor, că îmi zdruncini creierii! Hai să-ţi dau o duşcă şi lasă-mă în pace!

Se îndreaptă spre o masă liberă, dar baba cu paharul de ţuică tot după el.

- Fane, stai, mă, să te întreb ceva!

„Paştele măsii!”, gândeşte acesta. „Cum naiba de m-am ploconit cu dementa pe cap, tocmai azi?!”

- Întreabă-mă şi lasă-mă, că am şi eu probleme ca tot omul.

- Probleme? face Miţa trăgându-şi un scaun. Dar ce, mamă, ţi se ofiliră florile în curte? Ţi s-a tras vinul în butoi şi ai trecut pe apă, sau ce?

- Nu, bre, am nişte necazuri acasă cu femeia. Dar nu e asta treaba matale!

Baba dă pe gât paharul dintr-o singură mişcare, mormăie un „Primeşte-l Doamne şi pe ăsta!”, după care începe să turuie:

- Auzi, mă, doctore, hai să-ţi zic o poveste.

Bărbatul dă dezaprobator din cap, dar Miţa continuă:

- Acum ceva timp, cam cu vreo trei primari în urmă, când furtul la drumul mare încă nu se legalizase şi muzica nu însemna doar pipiţe dezbrăcate în mână cu ştiuletele, la noi în sat a fost o petrecere mare de tot. O nuntă de om înstărit. A venit tocmai de la Brăila un acordeonist, care a cântat de suflet trei zile şi trei nopţi. Îi umbla glăsciorul precum la ăştia de azi promisiunile de mai bine. Mocă, aşa îi zicea. Băiatul ăsta, când a ajuns aici, nu bea, nu fuma, nu se uita după femei. Îţi dădea impresia că e scăpat din vreo pustietate de undeva.

Cum-necum, Diavolul şi-a băgat coada şi după ce s-a terminat cu mâncatul diferitelor orătănii şi petrecăreţii s-au retras la casele lor, Mocă ăsta de care îţi vorbeam a dispărut. Drăcia e că a făcut-o cu tot cu mireasă. Mirele s-a supărat foc şi chiar se pregătea să pornească pe drumul Brăilei, când, hopa! vine telegramă. „Nu mă căuta. Între noi totul s-a terminat. Îl iubesc pe Mocă.” Citind asta, proaspătul divorţat a lăsat-o în plata Domnului. După două luni încheiate, ghici cine vine în sat!

- Mireasa! exclamă Fane.

- Nu, mă, stai uşor! Mocă! După două luni, apare Mocă. Cu o spărtură din vechiul acordeon atârnându-i în spate, cu o ţigară în colţul gurii şi duhnind a poşircă de la trei poşte. S-a dus drept la mirele păgubit, s-a pus în genunchi cerându-i iertare, după care, cu lacrimi în ochi, l-a rugat s-o ia înapoi pe cumătra, că-i mâncase zilele, nu alta! Omul, slab de înger, a acceptat, într-un final, dar acum să vezi altă bazaconie, că nevestica nu venea singură, ci cu ceva în burtă... Cu un mic cântăreţ, înţelegi tu! Până la urmă, Mocă s-a retras în sihăstria lui şi cei doi porumbei au rămas împreună, de parcă nu se întâmplase nimic. Atât...

Veterinarul întinde mâna după sticla de bere, dar aceasta s-a evaporat ca prin minune. Miţa râde.

- Păi, zice el, şi ce s-a întâmplat cu cei doi?

- Ce naiba, se miră baba, în timp ce se ridică, păi tu nu ştii?

- Nu...

- Hm... Să spunem doar că, dacă vreodată ţi-ar da prin minte să-i faci un acordeon cadou lui taică-tu, nu ar fi o idee prea strălucită.

   Baba a ajuns acasă un pic mai „pilită” decât de obicei, dar cu toate astea, s-a aşezat la masă şi a pus un rând de ţuică în două pahare. Pe cel din faţa ei a apucat să-l bea, dar la celălalt nu a mai ajuns, că a apucat-o oboseala. Acea oboseală care îţi închide ochii, fără să-i mai poţi deschide vreodată. O găseşte poştăriţa de dimineaţă, care a venit să îi aducă pensia.

Tanti Miţa stă rezemată cu capul de coate, de parcă ar dormi. În faţa ei, un pahar gol. În dreapta, un pahar ochi de ţuică în care pluteşte o gânganie umflată ce aduce cu un purice.

E îngropată creştineşte.

Două zile soarele nu mai vrea să apară. Când o face, pornind de la vale spre deal, luminează mai întâi o pancartă electorală cu un chip zâmbind, pe care scrie mare: „Uăăă prostituţia!”

Apoi, trece prin dreptul unei curţi, în mijlocul căreia un bărbat sparge un acordeon. Ajunge în dreptul casei unde a trăit tanti Miţa. Acolo, în nădragi, în timp ce porcii aleargă prin bătătură guiţând de parcă ar fi loviţi de streche, un bărbat se holbează la gardul dărâmat. Îl reparase doar cu o zi înainte.

O cioară ce stă pe-o creangă aude hulituri, dar nu reuşeşte să vadă pe nimeni. Când, din senin, o piatră prinde viaţă şi zboară înspre ea, se sperie şi îşi ia zborul.

În aer se simte un miros puternic de ţuică.

- Unul pentru mine şi unul pentru tine, zice vocea, după care se pierde în neant.

Sfârşit de lume în 12 acte

 Actul 1 „Mărin”

    E noapte. Mărin, la lumina veiozei, frunzăreşte cartea pe toate părţile. Nu e nici un dubiu: cărţii îi lipsesc zece pagini.

- Mama voastră de nesimţiţi! mormăie. După ce că sunt preţurile care sunt…

- Cu cine vorbeşti? face nevastă-sa din pat. S-a făcut dimineaţă?... Vrei ceva?... E încuiată uşa de la intrare?... Lumina la baie ai uitat-o aprinsă?...
Numai ea poate pune atâtea întrebări deodată.
- Nu vorbesc cu nimeni, nu e dimineaţă, nu vreau nimic, e încuiată, e stinsă…
- În ce ordine?

„Ce?!...”

- Ce vrei să spui?

- Cum adică?

Mărin se scarpină în cap ca o maimuţică. Nu îi mai răspunde. „Doarme. Vorbeşte aiurea, aşa facem toţi…”

Tot ea e aceea care continuă:

- Puteam să jur că nu vrei nimic!
Asta chiar că îl lasă cu gura căscată.
După câteva clipe de tăcere, o întreabă:

- Ce vrei sa spui cu asta, dragă?
- NIMIC , subliniază ea cuvântul. Absolut NIMIC, scumpule…
I-a închis pliscul.

„Ce naiba?!”, îşi zice. „Vrea să facem dragoste?!..."
Lucrul acesta nu l-au mai făcut de multicel. Sunt căsătoriţi de un an, dar parcă au trecut zece. El preferă să citească, ea să doarmă.
Se uită la ceas. E trei dimineaţa.
Se apleacă deasupra ei şi începe să o sărute încet. Întâi pe ochi, pe obraji, apoi pe gură. După câteva secunde, se trezeşte.
- Adu-mi şi mie puţină apă! îl roagă.
El se grăbeşte să-i îndeplinească dorinţa. Într-un fel, care în acest moment i se parte absurd, se simte excitat.
După ce ea termină de băut, Mărin îi ia paharul din mână, îl pune pe noptieră şi face o încercare de căţărare . E întrerupt brutal la jumătatea drumului.
- Ce crezi că faci? e întrebat.
- Păi... dragoste! Exlamă el nedumerit.
- Nu, scumpule, e pus la punct, ceea ce faci tu acum e NIMIC!
Soţioara îşi reia poziţia de somn şi în câteva secunde adoarme.

Momentul ăla „sexy", îl blochează de-a binelea.

- Fir-ai a dracului cu mă-ta! o înjură în şoaptă.

Se îndreaptă spre bucătărie pune de o cafea. I s-a dus naibii şi „cheful” şi somnul.

    Printre multe alte concluzii tâmpite pe care le-a tras, sau la care a ajuns, în viaţa lui, se număra şi asta: frigiderele astea „şmechere” scoase după ’89 îţi halesc mâncarea.

Nu e posibil să depozitezi două kile de cabanos, ca peste câteva minute, să nu mai găseşti din încolăciturile de carne decât o sfrijitură amărâtă, pierdută într-un colţ de raft, ce stă şi tremură înfricoşată.

Când deschizi uşa frigiderului, se înmoaie toată de bucurie crezând că în sfârşit i-a apărut salvatorul, dar surpriză: dintr-o gură, ajunge în alta.

- Nu mai e nimic în frigider! strigă după nevastă-sa care zace-n pat, hipnotizată de o telenovelă argentiniană, în care un moş beat se chinuie să castreze un taur.

- Îl omoară, îi răspunde ea. Să vezi tu dacă nu-l omoară...

Îşi muşcă buzele şi mai dă o strigare.

- Nu e nimic în frigider! E oglindă...

- Du-te şi fă piaţa!

- Păi, am făcut-o de dimineaţă! icneşte disperat, scormonindu-se prin buzunare.

- Atunci, îi aruncă ea total absentă, te duci mâine la prima oră.

Ce naiba înseamnă „mâine la prima oră”? Dacă se ia după stomacul care chirăie precum un pui de mâţă, ar însemna acum.

Deschide uşa la cămară şi începe să comenteze:

- Cartofi nu sunt, ceapă nu e, fasole nu e, orez nu văd. Era o pungă de spaghete... Nu mai e. Pâine...

Hai că asta e culmea! Îşi aminteşte clar că a luat trei pâini şi... Le zăreşte pe bufet. Se mai linişteşte. Poate Dracul nu era chiar aşa negru…

Rupe un colţ şi deschide uşa frigiderului.

Ţeapă! Uitase.

- Canibalule, mormăie printre dinţi.

Molfăind din pâine precum un bătrânel din proteză, se pune în pat lângă nevastă-sa. Chiar atunci se termină şi telenovela.

- E culmea, îi reproşează ea. De fiecare dată când vii lângă mine, se duc naibii toate filmele.

Se ridică nervoasă şi pleacă în bucătărie. După două minute, o aude:

- E goală cămara! Şi frigiderul la fel...

- Ia o bucată de pâine, o atacă el, rânjind.

Butonează telecomanda, dar nu dă decât de ştiri din viaţa politică.

- Mama voastră de nesimţiţi! izbucneşte înfuriat.

Un senator tocmai anunţă pe un ton mortuar, că noi o ducem încă bine, dar de la anul va fi mai rău. Apoi, se urcă în maşina lui de o sută de mii de euro, şi pleacă.

„Să mori tu!...”, îşi zice Mărin.

 Cu ochii la restul de colţ, îl apucă râsul.

- Auzi, îi zice neveste-sii, de azi înainte pâinea care se usucă nu o mai aruncăm, o ascundem.

- De ce?! se miră ea.

- Lasă, îi răspunde, că o să vezi tu în curând.

Oricum, un lucru e sigur. Mâine dimineaţă, înainte să facă piaţa, va scoate frigiderul din priză şi îl va arunca pe geam.

Dar nu mai apucă să facă nimic. De dimineaţă, scumpa lui soţioară, în drumul ei spre piaţă, va călca strâmb, luxându-şi o gleznă. Un tip, amabil, o va lua în braţe şi o va conduce până la apartamentul lui din apropiere. Soţioara lui Mărin va găsi acolo două televizoare şi un frigider plin de mâncare. Va fi atât de încântată, încât va uita să mai plece.

La aflarea veştii, Mărin va comenta:

- Tot răul spre bine…

Totuşi nu s-a putut decide spre al cui bine se îndrepta toată povestea.

 

   „…Biciul e lung din piele de vită încălţată şi încărcat cu bile de plumb folosite la pescuitul peştişorilor de aur. Când pocneşte în mijlocul mulţimii prosternate care visează tâmp la viitoruri imposibile, în care conducătorii sunt oameni drepţi şi salariile depăşesc mia de euro, lasă răni adânci. Răni peste care se presară sare, deorece oamenii nu mai au încredere în medicamente, prea mulţi au crăpat din cauza lor. Cei de la putere se arată indignaţi de mersul lucrurilor şi recomandă căi simpliste prin care cel de rând să trăiască „bine”. Muritorii caută să revină la obiceiurile străbune, la mama natură, măcar dacă totul merge ireversibil prost, să trăiască mai mult, doar pentru a face în ciudă sistemului, dar acesta din urmă, confundă întoarcerea la natură cu căţăratul în copaci. Ni se servesc banane ca la maimuţe, comenzi de bază ca „şezi-mergi” şi dojeni părinteşti legate de faptul că greşim gândind prea departe, în loc să ne vedem de viaţa noastră. De copăceii noştri uscaţi şi cu crenguţe lipsă.

Cei care judecă prea puţin îşi doresc să se trezească de a doua zi mai deştepţi şi cei care judecă prea mult şi-ar dori să fie proşti. Măcar aşa nu şi-ar mai pune atâtea întrebări şi ar reuşi să-şi bea apa din pahar, fără să mai observe mizeriile ce plutesc prin ea.”

Mărin pune ziarul deoparte, căci cel de lângă el tocmai i-a spus ceva, dar nu a reuşit să înţeleagă.

- Ce?! Mai zi o dată, că nu eram atent…

- Ţi-am spus că săptămâna trecută a fost ziua internaţională a bursucilor.

Mărin îl priveşte tâmp.

- Acum, ai auzit?

- Am auzit, îi răspunde printre dinţi. Şi, care e treaba, s-a ţinut vreun dineu oficial, ţi-a făcut vreun bursuc cinste?

Omul se uită la Mărin de parcă s-a urcat în vârful plopului şi a căzut în cap.

-Ce-ai mă? face acesta. Te-ai ţicnit? Dacă ştiam că ai o problemă cu bursucii, tăceam naiba din gură!

Pentru câteva clipe se cercetează din priviri, încruntaţi. Fiecare crede despre celălalt că a luat-o razna. Până la urmă, amicul cedează:

-  Hai, mă, Marine, să mergem la o bere!

- Aşa mai da! Se îmbunează Mărin.

Se reped în primul bar.

În timp ce degustă orzoaica la halbă, Mărin realizează că a plecat de acasă fără portofel.

- Ai bani? îl întreabă pe cel din faţa lui.

- Nu, de ce?

Mărin rânjeşte. Îşi termină berea dintr-o înghiţitură, îşi şterge spuma din colţurile gurii, se ridică şi urlă din toate puterile:

- Şi ce, mă, crezi că îţi fac cinste bursucii?!...

Cu astea zise o ia la fugă.

În graba de a-l ajunge din urmă, amicul lui se împiedică de o măsuţă, o dărâmă şi aterizează între cracii unei cocoane. Mărin nu se poate abţine şi cu riscul de a fi prins, revine la locul „crimei” şi îl dojeneşte părinteşte:

- Mitică, fir-ai al naibii de nesimţit! Păi, ce faci, mă, nevasta te aşteaptă acasă şi tu te ţii de prostii?!...

 Cămaşa e călcată doar la guler, dar e ascunsă bine de sacou, aşa că nu contează. Mărin se chinuie să pară pe cât poate a om cu capul pe umeri, dar e greu să facă asta. Pe angajatorul lui îl cheamă „Pană Cucuvel”. Îşi înghite saliva precum găluştele, încercând să nu izbucnească în râs. Genul acela de râs care nu aduce nimic bun cu el. Se gândeşte la pisica moartă, la puloverul ars cu fierul de călcat şi la multe alte tâmpenii.

- Pană Cucuvel, îi repetă tipul din faţa lui. Dar cum mie îmi place să fiu prieten cu angajaţii şi nu şef, poţi să-mi spui Cucu.

„Of Doamne”, îşi zice în gând, „numai asta nu trebuia să spui”.

- Pentru mulţi ani, îşi începe „şeful” povestea, am lucrat la o fermă de păsări. Găini…

„Nu mai spune!” chiţăit Mărin în gând. „Să înţeleg că tu eşti primul om care a ieşit din coajă. Maică-ta a fost prima găină care a ouat prin cezariană…”

- În prima fază,  am lucrat direct cu găinile…

„Vai de mine! Şi în ce limbă comunicaţi, în „găineză”?”

- Apoi, i-am lăsat pe alţii să facă asta şi am lucrat cu oamenii…

„Extraordinar! De ce, nu mai aveai loc pe cuibar? Sufereai de claustrofobie, nu mai suportai incubatorul?”

- Atunci a fost momentul în care am realizat că menirea mea era să comunic cu oamenii…

„Primul exemplar fără pene…”

Mărin e atât de roşu la faţă, încât, bărbatul se sperie crezând că îi e rău şi se repede să îl servească cu un pahar de apă.

- Vă simţiţi bine?

- Da, îngaimă, vă rog, continuaţi…

- În anul 2000, am câştigat un premiu internaţional pentru cel mai mare ou făcut vreodată de o înaripată…

„Uf… Cred că a durut când a ieşit…”

- De la un simplu angajat, am ajuns peste noapte şef, cu un salariu decent şi bineînţeles, o nevastă tânără şi frumoasă…

„Felicitări! Şi care este numele norocoasei găini?”

- Ha! scapă fără să vrea.

- S-a întâmplat ceva? se miră domnul Cucuvel.

Mărin nu mai rezistă şi îi răspunde zâmbind:

- Îmi cer scuze. Câteodată, în minte, aud voci.

Cucuvel îl priveşte din trei unghiuri diferite, după care îl întreabă:

- În ce limbă?

- Poftim?!

- În ce limbă auziţi vocile?

Asta e deja prea mult.

- În cantoneză…

- Păi, face el nedumerit, cunoaşteţi acest dialect?

- Eu, nu, dar îmi traduce vocea.

Mărin rânjeşte cu gura până la urechi. A mai întâlnit el oameni nebuni, dar cel din faţa lui îi întrece pe toţi.

- Aha…

Domnul Pană Cucuvel  ridică meditativ din umeri şi trage concluzia:

- De oameni ca dumneata e întotdeauna nevoie. Vocea din mintea dumitale mai ştie şi alte limbi? Odată am întâlnit un om care vorbea cu porcii…

Mărin îşi face cruce cu limba-n cerul gurii şi se pregăteşte să se ridice odată de pe scaun şi să părăsească „ferma animalelor”, când uşa de la birou se trânteşte de perete şi intră un tip între două vârste. Pe faţă i se citeşte furia.

- Cucuvel, ce dracu faci, mă, aici? Mă, tu chiar eşti nebun? Ieşi afară! Acum!...

Cucu dispare spăşit.

- Mă scuzaţi, face tipul, Cucuvel e un angajat de-al meu, puţin mai retardat. Sper că nu v-a deranjat prea mult…

- A, nu! îi răspunde Mărin. Chiar a fost distractiv…

- Bun, zice adevăratul şef. Atunci să vă luăm interviul, căci pentru asta aţi venit, nu? În primul rând, să facem cunoştinţă: numele meu e Puiu Cocoşel, dar prietenii îmi spun…

- Domnule, îl întrerupe Mărin cu lacrimi în ochi, pe când se îndreaptă spre uşă, las-o dracului de treabă!

Pleacă spre casă râzând. Pe drum se întâlneşte cu un prieten căruia îi povesteşte toată tărăşenia, dar acesta nu îl crede. Întâmplarea pare prea ireală chiar şi pentru el.

De a doua zi se apucă de băut. Dar tare de tot.

    Cele mai tâmpite lucruri nu i se puteau întâmpla decât lui. Îmbătrânise apăsat de ideea asta. Fără iubire, fără prieteni, fără responsabilităţi.

Din viaţa asta nu rămăsese decât cu o bicicletă. Acesta era motivul lui de laudă, căci: „…această bicicletă a trecut printr-un război mondial şi a luat o medalie de vitejie şi bicicletele de genul ei trebuie respectate, căci datorită lor, voi, ăştia mici, acum fumaţi şi beţi bere şi…”

De fapt, Mărin nu îşi mai amintea nici ce făcuse cu o oră în urmă şi bicicleta era vai de capul ei, nefuncţională, bineînţeles, dar avea o poveste şi erau mulţi care o ascultau cu musca-n gură. Grupul de fani era acelaşi, dar povestea se schimba de la zi la zi.

Apoi a urmat seara cu pricina, seara aia blestemată, când tanti Miţa a intrat în crâşmă mirosind a spirt şi s-a aşezat pe singurul scaun liber, care s-a nimerit să fie cel de lângă Mărin.

Acesta, învăluit de amestecul a trei băuturi diferite, a privit-o pe cât putea el de drept, după care s-a băgat în vorbă:

- Frumos tatuaj. Ce reprezintă?

Miţa i-a urmări privirea fixată pe încheietura mâinii şi i-a răspunse în sictir:

- Ce tatuaj, mă?!... E o brăţară.

Mărin şi-a băgă un deget în ureche, gânditor, după care a continuat:

- E frumos. Şi cine ţi-a făcut brăţara?

Miţa a ras un gât sănătos din sticla de bere, după care l-a repezit:

- Ce ai, mă, nu eşti sănătos la cap? Am cumpărat-o, că o dăduse cineva la amanetat şi am luat-o eu. E brăţară, nu tatuaj!

Mărin s-a trase înapoi icnind, căci, încercând să-şi aprindă o ţigară, îşi pârlise părul din nas.

- Mama ta de brichetă!...

Acum scăpase şi ţigara jos şi aceasta se rostogolise pe sub masă, undeva.

- Şi spuneai că acesta e tatuaj din ăla pe care îl poţi scoate?

- Auzi, a mârâit Miţa, ţie chiar că ţi s-a prăbuşit etajul! Ce vrei, mă, până la urmă? De ce dracu nu mă laşi în pace?

Mărin a rânjit, căci ajunsese unde vroia el.

- Dai şi tu o bere?

- Ce?! Tu nu vezi, mă, că ţi se plimbă ochii ca păduchii pe găină? Tu chiar crezi că mai duci o bere?

- Ce?! a guiţat Mărin cu orgoliul călcat în picioare. Tu, femeie, nu ştii ce spui! Dă tu bere, că vedem noi care cade primul sub masă!

- Auzi, l-a atacat Miţa, eu dau, dar dacă tu cazi primul şi eu câştig, ce pierzi?

Mărin a calculat rapid în puţina-i minte rămasă şi spun rapid, căci nu prea avea ce să pună la socoteală în afară de…

- Bicicleta! Dacă pierd, îţi dau bicicleta…

În crâşmă s-a făcut linişte şi toţi l-au priviseră surâzând, dar Mărin vorbea serios.

Aşa a început concursul.

La prima bere, Mărin şi-a pierdut controlul asupra gurii şi tot ce a ieşit din ea a fost spurcăciune. La a doua bere, şi-a pierdu controlul şi asupra membrelor inferioare care i-au rămas încolăcite după picioarele scaunului şi, după a treia, a pierdut bicicleta.

Miţa a plecat cu noua achiziţie în cârcă, Mărin a rămas lipit de masă.

- Marine!... Marine! a scuturat de el crâşmarul după câteva ore. Scoală, bre, şi du-te acasă!

- În gât! i-a răspuns acesta. Cu bicicletă cu tot! Femeia dracului… Eu port de ani şi… La luptă cu vitejii mei şi spiţa mă-sii, că de nu o să…

Crâşmarul a stins luminile, a încuiat uşa şi a plecat. Nu era prima oară când îl lăsa dormind.

Dimineaţă, când soarele a răbufnit prin ferestrele spălate de ploaie, Mărin a sughiţat o dată lung şi s-a trezit.

Pentru restul lumii începea o nouă zi, normală, dar pentru el…

Tot ce a avut pe lumea asta, a fost o poveste, dar cu o seară în urmă o dăduse pe trei beri.

În soarele orbitor, o cioară a croncănit asurzitor.

- Huo! a hulit-o Mărin, dar fără nervi.

Ca să fii nervos trebuia să ai ceva la care să ţii, dar el, acum, nu mai avea Nimic…

Scrisoare deschisă către oameni închişi

Oare când s-a sfârşit începutul? Oare când cuprinsul a devenit încheiere? Cine sunteţi voi ăia care parafaţi viaţa tuturor de parcă v-ar aparţine? Ce sunt legile? Cine le-a creat? În ce scop?

Nu îmi aduc aminte ca eu, personal, să fii semnat ceva cu care să fiu sau nu de acord.

Nici cei de dinaintea mea, cu siguranţă. Daca poporul reprezintă un organism, cum naiba de am ajuns noi să fim bătăturile de pe talpă? Talpa cre ne calcă mereu şi mereu...

Am auzit de multe ori expresia „dacă nu îţi convine pleacă”.

De ce eu şi nu voi? Aş vrea, ca şi mulţi alţii să vă duceţi, să dispăreţi. Străbunii mei şi-au vărsat sângele pentru ca eu să pot trăi zâmbind. Să fiu liber, să am drepturi. În schimb am rămas cu o căruţă de taxe şi cu imposibilitatea de a plăti extenuantele rate la diversele bănci. Credeam că am trecut cu toţii de vremea în care singurul scop era supravieţuirea.Am ajuns un popor de zombi, care rânjim pe stradă, doar să ne aflăm în treabă, sau pentru a ne arăta colţii. Dacă era la modă plânsul eram mai relaxaţi, mai adevăraţi, mai cinstiţi. Ne întreţinem zilele cu gândurile blocate în trecut, fiindu-ne frică de viitor. Nopţile ne rugăm la un Dumnezeu căruia îi este greu, dacă nu imposibil să ne mai răspundă. Şi el, mult prea afectat de lista interminabilă de cereri, dureri şi rugăminţi. Până şi cei, cărora fundul le stă cocoloşit între perne moi cu preţuri care depăşesc valoarea unui salariu mediu pe un an de zile, se roagă pentru înălţarea unei vile, sau achiziţionarea unei noi maşini. Poate vă ziceţi că sunt nedrept şi că oamenii cu situaţie materială prea bună pentru timpurile noastre au şi ei dreptul să se roage. Să o facă. Dar din moment ce ai ajuns rege, într-o viaţă în care majoritatea se hraănesc cu aer, roagă-te pentru ei, nu pentru o a doua coroană. Chiar şi văzut de Sus, totul pare o mare prosteală pe faţă.

De ce? Pentru că aşa e!

Nu mi-am ales eu să fiu acela care bate numai la porţi închise. Porţi, care de fapt nici nu există, fiind doar desene nereuşite de-a lungul pereţilor de beton. De-a lungul gardurilor de sârmă ghimpată care ne împrejmuiesc lumea. Teoria darwinistă s-a prăbuşit. În fruntea lanţului trofic au ajuns retardaţii. Cei care nu stiu să lege două cuvinte şi pentru care restul sufletelor e o mare de balast. La putere sunt găştile, lingăii şi nenorociţii. Specimene care ar trebui să conducă în cel mai fericit caz o închisoare. Şi asta de dinăuntru. Cine mai suntem noi? Ce mai suntem?  Ce mai învăţăm unii de la alţii? Unde a dispărut puterea de a deschide o carte? De ce în loc să treci printr-o librărie, o ocoleşti de la distanţă, sub pretextul că toate sunt scumpe? De ce aceiaşi bani îi laşi în primul bar?

Ne găsim subterfugii în absolut orice, numai in ce ar trebui, nu. Lucrurile esenţiale sunt date încet uitării şi inlocuite cu diferite activităţi care te ajută să uiti că trăieşti.

„ De abia aştept să treacă şi ziua asta.”

Cât de dureroase sunt cuvintele!

De ce am fi nerăbdători să treacă? 

Ar fi normal să ne dorim să ţină o veşnicie.

Acest text va fi îngropat printre multe altele şi tot ca ele, ca şi majoritatea dintre noi, de altfel, va avea un destin total nepotrivit şi nefericit.

Şi uite aşa, mai trece o zi care ne apropie cu încă un pas de moarte. Câtă suferinţă, câtă neînţelegere ne acordăm gratuit unul celuilalt!

Cât de greu a ajuns să îi spui cuiva că îl iubeşti şi cât de uşor a devenit să îl dai dracului.

Blocaţi în neputinţa de a mai fi tot ce am fost odată, pentru că nu mai ştim cum să facem asta, ne folosim de ţărâna pe care alţii îşi plantează castele doar pentru a ne îngropa. Asta, dacă avem bani de groapă, desigur. Exact ca şi viaţa, moartea a ajuns o problemă. Ai nevoie de bani şi pentru a trăi, şi pentru a muri.

Un bătranel spunea, săracul, că în toată viaţa lui nu a reuşit să-şi strângă nici măcar bani pentru cele necesare înmormântării.

Câti sunt în cazul lui? Mulţi. Prea mulţi ca sa nu te pună pe gânduri.

L-am rugat pe un amic să mă descrie într-un singur cuvânt.

- Falit, mi-a răspuns aproape instantaneu.

- Ghinionist, mi-a zis mama.

- Visător. De fapt aerian ar fi şi mai corect, mi-a trântit-o iubita.

Hm… Ăsta sunt eu. Calităţile îmi sunt în acelaşi timp defecte.

Închei această scrisoare deschisă către oameni închişi printr-o bătaie la uşă.

- Cioc-cioc...

Eu sunt eu, mă ştiu, voi sunteti voi, vă ştiţi, dar nu pot să nu mă întreb cine sunt în realitate Ei? Ei, care baricadaţi după uşile capitonate cu minciuni şi trădări, ne învaţă pe noi cum să ne dorim să ne stingem cât mai repede.

Cine sunt ei şi ce mama naibii mai caută încă acolo? 

Faliment

                               

 „Într-o lume în care păcătoşii se înmulţesc precum şobolanii, primul care dă faliment e Dumnezeu.”

O frază tâmpiţică. M-am trezit cu ea răsunându-mi în cap, încă de la primele ore ale dimineţii. O dimineaţă friguroasă de toamnă. Am rumegat-o şi am tot rumegat-o, nereuşind să-i înţeleg însemnătatea. Apoi, când mai că aproape scăpasem de ea, mi-a venit răspunsul ciocănind la uşă.

Popa a intrat în casă precum o furtună, aruncând ocheade de vultur în stânga şi-n dreapta.

- Pentru cotizaţie, a răcnit. Pe anul ăsta. Câţi inşi? Adică, membri?

Cu gura căscată, mă priveam cu coada ochiului în oglinda din hol. Trebuia să surprind momentul. Să-l imortalizez mental pentru totdeauna. Eu cu faţa mea de prost.

Cred că arătam destul de convingător, căci preotul m-a întrebat:

- Probleme? Handicap? Pensie?

- Ăăăă... nu.

I-am răspuns cu jumătate de gură. Începusem să mă gândesc serios la problema asta.

„Bă, poate sunt retardat şi ar trebui să primesc bani de la stat. Ar cam fi cazul să mă interesez să văd cum stă treaba.”

Omul negru a continuat:

- Familie? Singur? Copii prin alte părţi?

Cu toate că puteam jura că asta nu mai e posibil, gura mi s-a lărgit şi mai mult.

- Adică, mai locuieşte cineva aici?

I-am zis un „nu” atât de încet, încât m-a pus să-i mai repet odată.

„Eu cred că ăsta vrea să se mute cu mine”, am gândit. „Poate există vreo lege care să-i permită asta.”

În ţara lui Ghici, niciodată să nu afirmi că le ştii pe toate.

- Vă costă 25 de lei, mi-a zis, deschizând un carneţel pe a cărui copertă trona o lumânare.

- Da.

M-am repezit la cuierul în care stăteau spânzurate gecile şi am început cotrobăiala prin buzunare. În prima, nimic. La a doua şi a treia la fel. La a patra s-a schimbat foaia. Când mi-am înfipt degetele în interiorul buzunarului de la piept, bancnotele s-au agăţat de mine precum lipitorile.

- Ha! am făcut victorios. Ce zici de asta? Ce avere zăcea aici şi eu...

- Domnule, mi-a stricat popa bucuria, aia e haina mea.

Aha... Adevărul e că nu observasem când oaspetele meu îşi atârnase bulendrele în cui.

M-am îndreptat spre cameră bombănind. Singura şansă rămăsese spartul puşculiţei. Am apucat porcuşorul zâmbăreţ şi l-am izbit de perete.

- Ce să-ţi fac, am mormăit. Eu nu am nimic personal cu tine. Dumnezeu vrea asta.

Am strâns mărunţişul împrăştiat şi i l-am înmânat popii.

A râs.

- E periculos metalul. Dacă te prinde o ploaie, te poţi alege cu un trăznet de toată frumuseşea.

A făcut stânga împrejur şi dus a fost.

Am ieşit pe balcon, urmărindu-l cum se îndepărtează. În faţa primului chioşc s-a oprit. Şi-a scos din buzunarele largi „cotizaţia” mea zornăitoare şi a dispărut înăuntru.

- Hm, mi-am zis. Se duce să-i schimbe. Oare începe ploaia?

Peste două minute a reapărut victorios, în mână cu un pachet de ţigări. S-a aşezat pe o băncuţă, după care şi-a aprins una relaxat.

M-am uitat şi eu după pachetul meu, dar era gol. Bani nu mai aveam.

„Într-o lume în care păcătoşii se înmulţesc precum şobolanii, primul care dă faliment e Dumnezeu.”

- Da, mă, m-am răţoit la oglinda prăfuită. Dar poate ar fi vremea să se lase de fumat, nu?!...

În soare

  .................................................................................................................     

   Am ajuns rău, atât de rău, încât şi câinii râd de mine.

-Chiar aşa de rău ai ajuns? mă chestionează un câine cu blana purpurie, de o rasă incertă.

Mă fac că nu-l aud şi caut în continuare prin buzunare moneda de cincizeci de bani.

„- La naiba!", îmi zic. „Am pus-o pe aici pe undeva şi acum n-o mai găsesc. Fără ea n-am destui bani să iau o pâine."

-A ajuns atât de rău, încât nu mai are nici glas! comentează un alt câine.

-Marş! ţip la ei, vrând să par furios, puternic.

-Marş! mă îngână ei şi un câine vagabond, murdar ca dracu, îşi pune o labă în dreptul inimii şi mimează un stop cardiac.

-Doamne, ce ne-ai speriat!

Râd toţi în hohote.

Când mă pregăteam să pun mâna pe un cataroi, apare în scenă un câine-lup cu blana neagră ca smoala.

Urmează un schimb de hămăituri şi câinii încep să-şi ia tălpăşiţa.

Mă întreb ce le-o fi transmis noul venit, când mă lămureşte acela care a mimat stopul cardiac:

-Vin hingherii! Ar fi mai bine să o tai şi tu! Nu de altceva, dar să nu te confunde cu vreunul dintre noi, căci după cum arăţi, ai toate şansele...

Îl privesc în timp ce fuge, grăbit să-şi ajungă tovarăşii din urmă.

-Al naibii câine! Ce glume proaste poate să facă...

Totuşi, când apare duba, mă ascund după un bloc.

De ce?!

Aşa... Pentru mai multă siguranţă.

.....................................................................................................................

Cu acest fragment din cărticica „Doar eu şi umbra mea”, începem o dimineaţă plină de soare şi posibilităţi. Apoi, ne trezim căzuţi din paturile cu arcuri mărunţite ce mimează o saltea confortabilă şi ne dăm seama că treaba cu „posibilităţile” a fost doar un vis. Ieşim pe balconul ronţăit de timp şi privim mulţimea de fetiţe cu codiţe ce se bulucesc în direcţia falezei. Şcolăriţe fără şcoală. Măcar un lucru e de bine: soarele bate atât de tare, încât, dacă stai proţăpit pentru mai mult de zece minute, miroase a carne prăjită. A ta, bineînţeles. Şi uite aşa, începi o dimineaţă de marţi cu un grătărel.

Îmi aduc aminte de bărbatul care arăta ca un gigantic pui la rotisor. A intrat în farmacie şi a întrebat:

- Nu vă supăraţi, îmi puteţi recomanda ceva contra arsurilor?

Farmacista a început să-i prezinte produsele, dar bărbatul a oprit-o.

- Nu, că pentru astea nu am bani.

Domnişoara cochetă, a mai făcut o încercare:

- Cumpăraţi două sticle de iaurt şi ungeţi-vă cu ele pe piele.

- Iaurt..., a visat omul cu ochii deschişi. Nu am mai mâncat aşa ceva de pe vremea lui Ceauşescu.

Asta a pus capac. Farmacista şi-a reluat cititul corespondenţei elecronice, iar bărbatul s-a pierdut în mulţimea de pârliţi. Punct.

Eu

„Câteodată mă întreb dacă viaţa asta merită să fie trăită; dacă mâncarea de pe masă merită să fie mâncată; dacă hainele din şifonier merită să fie purtate; dacă vecina de deasupra care îmi tot face ochi dulci, merită să fie... pardon!

Cred că, din toate exemplele de mai sus, singurul care merită e vecina. Într-adevăr, pe bună dreptate, ea merită să fie... „trăită”.

......................................................................................................

- Pe naiba! mi-au retezat-o ei. Îţi garantăm noi că nu e aşa! Şi dacă tot ai deschis discuţia, hai să-ţi dăm câteva exemple: cunoaştem un om care se simte singur chiar şi atunci când face dragoste cu persoana iubită; un altul care se simte singur chiar şi atunci când bea de nu mai ştie de el; există un altul care se simte singur până şi atunci când...

- Staţi putin, i-am întrerupt, simptomele astea le am şi eu...

- Păi, vezi că nu eşti singurul? mi-au replicat. Nici primul, nici ultimul. Şi ca să-ţi mai dăm un exemplu şi cu asta am încheiat: Ce poţi să mai zici de El?...

M-am uitat la degetele lor care arătau cerul, uimit.

- El, au continuat, El e cu adevărat singur, izolat de toţi. Cum crezi tu că se simte? Ăăăă?!...

Am privit în sus şi am tăcut. Aveau dreptate, la asta chiar nu mă gândisem. El era cu adevărat cel mai singur...

- Ştii despre cine vorbim, nu? m-au întrebat.

- Da, le-am răspuns, normal că ştiu, că doar nu sunt bătut în cap, despre Dumnezeu...

- Aaah, nu! au râs ei. Lasă că până la Dumnezeu mai e şi Gigel, nu?!

- Poftim?! am îngăimat prostit.

- Gigel, pescarul, care de o săptămâna face greva foamei sus, pe releul de la Poştă... Îţi dai seama ce singur e el?

- Aha, am bolborosit. Aha...

- Deci, acum înţelegi de ce nu poţi avea tocmai tu pretenţia de a aspira la titlul de cel mai singur om din lume, nu?...

Buimac, am dat din cap şi am luat-o la pas.

Am privit în jos, umbra se întorsese. Am plecat amândoi, înapoi spre casă. Singuri...

......................................................................................................

Acesta din urmă, un bătrânel plin de ticuri nervoase(se vedea clar experienţa) l-a privit cu atenţie circa două minute, după care l-a apucat de cap cu amândouă mâinile şi a tras cu putere. În momentul următor, a rămas cu capul în mână.

-Vedeţi, le-a explicat el răbdător părinţilor terorizaţi, aici(şi a arătat cu degetul în interiorul cutiei craniene, o încrengătură de cabluri şi leduri) lipseşte un şurub.

Tatăl a rămas în picioare privind în gol şi mama s-a prăbuşit, leşinată.

-Nu vă faceţi probleme de doamna, a zis doctorul, puţin ulei şi va fi ca nouă. Eu pentru d-voastră îmi fac griji! Aveţi nevoie neapărat de nişte acumulatori noi. Oricum, mai durează puţin până ne vine comanda, aşa că, deocamdată, o să vă pun puţin la încărcat.

Cu astea spuse, i-a introdus o pensetă în urechea stângă, de unde a scos un cordon subţire la capăt cu două cleme. Pe acesta l-a introdus în priză.

"Ia te uită ce chestie!", a mai apucat să gândească tatăl lui Andrei, înainte de a începe reîncărcarea. "De aceea mă durea pe mine urechea, aveam drăcia asta în ea!"...”

Cu aceste „fâşii” jupuite din cartea „Doar eu şi umbra mea”, apărută în 2004, la editura MJM Craiova, vă salut, dorindu-vă o viaţă cât mai fericită şi plină de împlinire. Ca să nu se creeze confuzie şi vise destrămate, urmează o explicaţie: Vorbim de o altă viaţă, deoarece, în cea actuală, locurile sunt ocupate. Hm.... Sau aşa mi s-a spus. Să nu fie adevărat? M-aş mira.

Am auzit că, deunăzi, cineva a dat o spargere la biblioteca municipală. L-au surprins pe când, la lumina lanternei fabricată în China, bineînţeles, se chinuia să citească o carte despre libertate şi fraternitate şi egalitate, cică! Nebuni, frate, nebuni! Nici nu s-au mai obosit poliţiştii cu el, au venit direct tovarăşii împachetaţi în halate albe, cu buzunarele rupte de şpagă, şi l-au decorat cu o cămaşă de forţă. Spuneau ei că îl prinde culoarea.

Pentru ce să mai citeşti o carte, când poţi foarte bine să te scobeşti în nas? În felul ăsta, peste câţiva ani, iar ajungem să avem printre noi persoane dubioase ce îşi spun „poeţi”.

Sper să ne vedem cu bine şi de partea „cealaltă”.

Asta dacă or mai fi locuri libere...