Faliment

                               

 „Într-o lume în care păcătoşii se înmulţesc precum şobolanii, primul care dă faliment e Dumnezeu.”

O frază tâmpiţică. M-am trezit cu ea răsunându-mi în cap, încă de la primele ore ale dimineţii. O dimineaţă friguroasă de toamnă. Am rumegat-o şi am tot rumegat-o, nereuşind să-i înţeleg însemnătatea. Apoi, când mai că aproape scăpasem de ea, mi-a venit răspunsul ciocănind la uşă.

Popa a intrat în casă precum o furtună, aruncând ocheade de vultur în stânga şi-n dreapta.

- Pentru cotizaţie, a răcnit. Pe anul ăsta. Câţi inşi? Adică, membri?

Cu gura căscată, mă priveam cu coada ochiului în oglinda din hol. Trebuia să surprind momentul. Să-l imortalizez mental pentru totdeauna. Eu cu faţa mea de prost.

Cred că arătam destul de convingător, căci preotul m-a întrebat:

- Probleme? Handicap? Pensie?

- Ăăăă... nu.

I-am răspuns cu jumătate de gură. Începusem să mă gândesc serios la problema asta.

„Bă, poate sunt retardat şi ar trebui să primesc bani de la stat. Ar cam fi cazul să mă interesez să văd cum stă treaba.”

Omul negru a continuat:

- Familie? Singur? Copii prin alte părţi?

Cu toate că puteam jura că asta nu mai e posibil, gura mi s-a lărgit şi mai mult.

- Adică, mai locuieşte cineva aici?

I-am zis un „nu” atât de încet, încât m-a pus să-i mai repet odată.

„Eu cred că ăsta vrea să se mute cu mine”, am gândit. „Poate există vreo lege care să-i permită asta.”

În ţara lui Ghici, niciodată să nu afirmi că le ştii pe toate.

- Vă costă 25 de lei, mi-a zis, deschizând un carneţel pe a cărui copertă trona o lumânare.

- Da.

M-am repezit la cuierul în care stăteau spânzurate gecile şi am început cotrobăiala prin buzunare. În prima, nimic. La a doua şi a treia la fel. La a patra s-a schimbat foaia. Când mi-am înfipt degetele în interiorul buzunarului de la piept, bancnotele s-au agăţat de mine precum lipitorile.

- Ha! am făcut victorios. Ce zici de asta? Ce avere zăcea aici şi eu...

- Domnule, mi-a stricat popa bucuria, aia e haina mea.

Aha... Adevărul e că nu observasem când oaspetele meu îşi atârnase bulendrele în cui.

M-am îndreptat spre cameră bombănind. Singura şansă rămăsese spartul puşculiţei. Am apucat porcuşorul zâmbăreţ şi l-am izbit de perete.

- Ce să-ţi fac, am mormăit. Eu nu am nimic personal cu tine. Dumnezeu vrea asta.

Am strâns mărunţişul împrăştiat şi i l-am înmânat popii.

A râs.

- E periculos metalul. Dacă te prinde o ploaie, te poţi alege cu un trăznet de toată frumuseşea.

A făcut stânga împrejur şi dus a fost.

Am ieşit pe balcon, urmărindu-l cum se îndepărtează. În faţa primului chioşc s-a oprit. Şi-a scos din buzunarele largi „cotizaţia” mea zornăitoare şi a dispărut înăuntru.

- Hm, mi-am zis. Se duce să-i schimbe. Oare începe ploaia?

Peste două minute a reapărut victorios, în mână cu un pachet de ţigări. S-a aşezat pe o băncuţă, după care şi-a aprins una relaxat.

M-am uitat şi eu după pachetul meu, dar era gol. Bani nu mai aveam.

„Într-o lume în care păcătoşii se înmulţesc precum şobolanii, primul care dă faliment e Dumnezeu.”

- Da, mă, m-am răţoit la oglinda prăfuită. Dar poate ar fi vremea să se lase de fumat, nu?!...