În soare

  .................................................................................................................     

   Am ajuns rău, atât de rău, încât şi câinii râd de mine.

-Chiar aşa de rău ai ajuns? mă chestionează un câine cu blana purpurie, de o rasă incertă.

Mă fac că nu-l aud şi caut în continuare prin buzunare moneda de cincizeci de bani.

„- La naiba!", îmi zic. „Am pus-o pe aici pe undeva şi acum n-o mai găsesc. Fără ea n-am destui bani să iau o pâine."

-A ajuns atât de rău, încât nu mai are nici glas! comentează un alt câine.

-Marş! ţip la ei, vrând să par furios, puternic.

-Marş! mă îngână ei şi un câine vagabond, murdar ca dracu, îşi pune o labă în dreptul inimii şi mimează un stop cardiac.

-Doamne, ce ne-ai speriat!

Râd toţi în hohote.

Când mă pregăteam să pun mâna pe un cataroi, apare în scenă un câine-lup cu blana neagră ca smoala.

Urmează un schimb de hămăituri şi câinii încep să-şi ia tălpăşiţa.

Mă întreb ce le-o fi transmis noul venit, când mă lămureşte acela care a mimat stopul cardiac:

-Vin hingherii! Ar fi mai bine să o tai şi tu! Nu de altceva, dar să nu te confunde cu vreunul dintre noi, căci după cum arăţi, ai toate şansele...

Îl privesc în timp ce fuge, grăbit să-şi ajungă tovarăşii din urmă.

-Al naibii câine! Ce glume proaste poate să facă...

Totuşi, când apare duba, mă ascund după un bloc.

De ce?!

Aşa... Pentru mai multă siguranţă.

.....................................................................................................................

Cu acest fragment din cărticica „Doar eu şi umbra mea”, începem o dimineaţă plină de soare şi posibilităţi. Apoi, ne trezim căzuţi din paturile cu arcuri mărunţite ce mimează o saltea confortabilă şi ne dăm seama că treaba cu „posibilităţile” a fost doar un vis. Ieşim pe balconul ronţăit de timp şi privim mulţimea de fetiţe cu codiţe ce se bulucesc în direcţia falezei. Şcolăriţe fără şcoală. Măcar un lucru e de bine: soarele bate atât de tare, încât, dacă stai proţăpit pentru mai mult de zece minute, miroase a carne prăjită. A ta, bineînţeles. Şi uite aşa, începi o dimineaţă de marţi cu un grătărel.

Îmi aduc aminte de bărbatul care arăta ca un gigantic pui la rotisor. A intrat în farmacie şi a întrebat:

- Nu vă supăraţi, îmi puteţi recomanda ceva contra arsurilor?

Farmacista a început să-i prezinte produsele, dar bărbatul a oprit-o.

- Nu, că pentru astea nu am bani.

Domnişoara cochetă, a mai făcut o încercare:

- Cumpăraţi două sticle de iaurt şi ungeţi-vă cu ele pe piele.

- Iaurt..., a visat omul cu ochii deschişi. Nu am mai mâncat aşa ceva de pe vremea lui Ceauşescu.

Asta a pus capac. Farmacista şi-a reluat cititul corespondenţei elecronice, iar bărbatul s-a pierdut în mulţimea de pârliţi. Punct.