Totalul afișărilor de pagină

Lista mea de bloguri

Faceți căutări pe acest blog

joi, 3 februarie 2011

Sfârşit de lume în 12 acte

„Eftimie”



    Femeia îşi trage rochia pe cap, după care o aranjează precar. Se priveşte în oglindă, refăcându-şi machiajul.
În pat, bărbatul mic şi umflat face eforturi să ajungă la pachetul de Camel de pe noptieră. Cearşeafurile zac mototolite la picioare şi o pernă îşi arată fulgii.
Femeia îi zice:
- Să mai pui şi tu ceva peste, măcar cincizeci de lei. Că am făcut cam multe pentru o singură seară...
- Asta e blasfemie, mormăie bărbatul cu ţigara în colţul gurii. Niciodată nu e prea mult! Prea mult e atunci când cer alţii peste suma stabilită.
- Lasă, îi dă replica femeia, că nici creştinii nu te plătesc ca să te culci cu prostituate!
- Tu nu eşti prostituată! Eşti doar o fiinţă care încă nu şi-a găsit calea.
- Da, bine, cum spui tu... Poate mi-o voi găsi cu banii ăia mulţi pe care o să-i iau de la tine!
- Nicio şansă! Trebuie să te lumineze Cel de Sus mai întâi!
Femeia râde.
- Poate a rămas fără baterii la lanternă, Eftimie! Până o cumpăra altele, mai am de aşteptat.
Popa rânjeşte.
- El nu are baterii, ci acumulatori. Eu zic că, până se reîncarcă, să treci în pat, să te mai spovedeşti o dată, că nu prea am reţinut nimic de prima oară...
- Glumeşti?...
Nu glumeşte. Femeia se dezbracă oftând.
- Of, şi voi, popii ăştia, cu chefurile voastre cu tot!
Înainte de a se pune în pat, vrea să stingă veioza.
- Nu! se repede el. Lasă să fie lumină.
Ea dă din umeri dezinteresată. Fiecare cu „piticii” lui...
De dimineaţă, când se trezeşte, femeia nu mai e. Odată cu ea, a plecat şi o sumă considerabilă din portmoneu.
- Pedepseşte-i pe mişei! răcneşte Eftimie, apoi, amintindu-şi clipele plăcute care i-au umplut noaptea, o lasă mai moale:
- Dar nu acum... Peste un an-doi... Trebuie să ne mai bucurăm şi trupul, nu numai spiritul. Mens sana in... corpolente... Nu! Mens sana in corpolo... Nu! Mens sana in... Mă rog, înţelegi tu!

   Sunt deja la a opta bere. Lui Eftimie i s-au cam împăienjenit ochii. Cel de lângă el scapă o râgâietură dezacordată, după care zice:
- Bă, Eftimie, dacă e să o luăm logic, eu fac aproape toată munca! Ţie nu îţi mai rămâne decât să rosteşti trei baliverne şi să scoţi banii! Eu sunt ăla care te „produce”. Pe mine mă sună nebunii, non-stop! Ar trebui să facem un contract legalizat, căci, după câte ştiu eu, eşti singurul popă cu impresar.
- Ce ai, Costele, te-ai tâmpit? Ţi-a mâncat orzoaica neuronii? Ştii prea bine că, din „afacerile” pe care mi le facilitezi, ai jumătate din profit! Ce vrei mai mult?
- Auzi la el: „facilitezi”! Ce e, mă, ai încurcat Biblia cu dicţionarul? Ce sari aşa? Vorbeam şi eu să mai treacă timpul. Doar mă cunoşti prea bine, ne ştim de când eram de-o şchioapă. Nu spărgeam noi doi geamurile la biserică noaptea, numai să-l auzim pe peotul ăla bătrân cum înjură dimineaţa?
Eftimie pufneşte în râs, stropind în jur cu bere.
- Aoleu!... Alea, da, timpuri! Doamne, ce mai hulea, păcătosul! Lua la rând toţi sfinţii din biserică.
Se prăpădesc de râs. Apoi, „impresarului” îi sună telefonul.
Eftimie se întoarce într-o parte. Pe un scaun, la bar, s-a aşezat un „creştin” cu care s-a cam ocărât cu o săptămână în urmă.
Întâmplarea era destul de hazlie. Bine, asta depinde din ce punct de vedere o priveai....
Era aproape 12 ziua, când ajunseseră cu mortul la cimitir. Exagerase cu băutura cu o noapte înainte, aşa că, de dimineaţă, a lins vreo două beri, că nu-şi putea mişca capul. Numai că, în loc să-l „dezmorţească”, acestea au avut efectul invers. Aşa că, în timp ce îşi mijea ochii la mâna de oameni strânsă printre cruci, l-a luat cu ameţeală. Pentru un moment pământul s-a întors cu fundul în sus şi, „dezechilibrat”, a căzut.
Marele „neajuns” a fost zona de aterizare care s-a confundat cu decedatul. Când Eftimie a făcut „buf!” devenind totuna cu mortul şi făcând sicriul să geamă, în liniştea profundă care se lăsase, un glas de copil a îngăimat:
- Ce face, tati, părintele? Se iubeşte cu tataia?...
Hm, numai un mucos putea să pună o asemenea întrebare.
Atunci, tati, care acum stătea proptit la bar, şi-a cam ieşit din pepeni. În „altare” şi „biserici”, Eftimie a părăsit coşciugul fiind tras de picioare. Un cioc de pantof al celui pe care tocmai îl „deranjase” i s-a înfipt în „trecere” în zona sensibilă, făcându-l să-i dea lacrimile. Mortul se răzbunase.
- Hei, îi tulbură Costel gândurile. Hai că ţi-am făcut rost de o nuntă! Dar repede, să nu ne-o fure ăia de la biserica mare.
Icneşte când dă să se ridice.
Văzându-l, „impresarul” îi comandă o cafea.
- Ia, bea-o şi la drum!
Eftimie îl ascultă. De la prima guriţă, îşi dă seama că înăuntru ceştii zace o cantitate mare de coniac. Barmanul îi cunoaşte obiceiurile, i-a pus fără să întrebe. Pentru o secundă se opreşte, dar mai apoi, zicându-şi „Cu Dumnezeu înainte!”, o dă peste cap.
De mers, merge drept, dar cărările minţii sunt din ce în ce mai întortocheate.

   Exceptând un „Să-i fie ţărâna uşoară!”, scăpat din prea mult entuziasm, ceremonia s-a terminat cu bine.
Nuntaşii au plecat. În biserica goală, ascuns după o perdeluţă, Eftimie stă şi fumează. În curând se va însera. Costel o să apară cu rabla lui de Dacie, în care vor încărca câteva dintre icoanele mai valoroase. Banii scoşi din prăduială îi vor face pe din două, ca de obicei. La următoarea slujbă se va plânge că a fost călcat de hoţi şi va cere binevoitorilor enoriaşi să doneze nişte lovele. Astfel Domnul va fi bucuros că totul se va termina cu bine.
- Nici Lui nu-i plac chipurile pictate! rosteşte.
La gândul ăsta, apăsarea din piept îl mai lasă.
Uneori se gândeşte că e posedat.
„De cel mai mare demon, cel al alcoolului...”
Nu a reuşit să facă nimic bun cu anii trecuţi. Cu viaţa lui. Atunci când răsfoiai o carte de învăţături, lucrurile păreau simple. De abia aşteptai să termini de citit şi, cu fruntea sus, să te apuci să faci schimbări. Dar la primul colţ de trotuar, începeai să te împiedici de bolovani. Bolovani pe care lumea se chinuia să ţi pună în cale, pentru a te împiedica. Cu cât cădeai mai rău, cu atât râsul era mai straşnic. Probabil era adevărat că existau mulţi demoni cu feţe de oameni. Prima oară când a greşit, a aşteptat cu sufletul la gură ca fulgerul venit din cer să-i facă scrum sutana. Sau măcar Vocea să-i spargă timpanele, mustrându-l:
„- Ce crezi că faci, Eftimie? Îţi baţi joc de cuvânt? Îţi baţi joc de Mine?!...”
Dar nu se întâmplase nimic. Poate El aştepta să vadă până unde ajunge cu greşelile, înainte de a-l apuca de guler şi a-l da pământului.
„Dracul în haine de popă...”
Nu, nu era el, ăla... Dacă ar gândi aşa, s-ar supraaprecia. El nu a pornit cruciade, nu a „aprins” vrăjitoare, nu a crucificat pe nimeni. Nici măcar nu a reuşit să-şi construiască o biată casă. Stă în chirie. Are ceva bani strânşi, însă nu destui pentru ce vrea el să facă.
Păcatele erau de multe feluri. De prea multe. Era aproape imposibil să respiri fără să păcătuieşti. Fără să cazi în ispită.
Părinţii i-au murit de pe când încă nu ştia să numere până la zece. Accident de maşină. A fost „crescut” de o mătuşă nebună cu acte şi un unchi beţivan. Scandalurile erau la ordinea zilei şi amândoi se răzbunau pe el, închizându-l în debaraua întunecată şi uitându-l acolo. Aşa căpătase cel mai aprig blestem al vieţii lui, şi anume, frica de întuneric.
Claxonul străpunge liniştea, făcându-l să sară speriat. Timpul a trecut, pachetul de ţigări s-a golit. Vreme pierdută.
Iese din biserică şi îl vede pe Costel făcându-i cu mâna.
- Nebunule! îl apostrofează. Vrei să afle toată lumea? Mai lipsea o portavoce...
- Gata, mă, Eftimie! Gata. Hai să le băgăm în spate!
Încep să care. La ultimul drum, pe poartă intră un grup de oameni.
- Ce vor şi ăştia? se miră Costel cu o icoană încă în braţe.
Eftimie simte cum îl apucă tremuratul.
- Împinge-mă! Fă-mi vânt acum şi pleacă!
- Ce ai, mă, te-ai stricat la bilă?
- Fă-o odată şi taci!
Oamenii se apropie. Costel îl împinge destul de „real”. Eftimie se împiedică de o creangă de copac şi cade prinzându-şi o mână sub el. Osul trozneşte.
„Atacatorul” se aruncă în maşină şi porneşte în trombă.
„Mi-am rupt mâna!”, gândeşte Eftimie. „Nenorocitul mi-a rupt mâna!”
- Hoţul! urlă din răsputeri. A furat sfintele icoane! Hoţul!
Două femei şi un bărbat îl ridică şi îl duc la spital. Ca întotdeauna Cel de Sus îl lasă să-şi facă de cap, nu-l pedepseşte.
Totuşi, peste câteva zile, privindu-şi mâna în ghips, ia hotarârea de a se pedepsi singur. Doar că încă nu ştie cum să facă...

   Când deschide uşa, ea se prăbuşeşte în hol suspinând.
Eftimie pune zăvorul, total derutat.
- Hei, ce e? Ce s-a întâmplat?
- Copilul..., scânceşte femeia. Copilul meu moare... Nu reuşesc... Prea mulţi bani pentru transplant... Nu ştiu ce să mai...
Leşină.
Eftimie o priveşte şocat.
„Deci are un copil”, judecă. „Hm, nu-mi dădea prin minte. Credeam că e o simplă prostituată. Adică...”
Scutură din cap. Nici măcar nu poate gândi în ordine.
De pe pervazul prăfuit, în faţa geamului deschis, cioara croncăne.
- Ţi-a venit timpul... Cârrr... Alege... Cârrr... Ce eşti tu, Eftimie?... Cârrr... Cine eşti?... Cârrr...
În ochii ei negri se oglindeşte Începutul.
Eftimie îşi pipăie pieptul. Pentru câteva clipe, a avut impresia că nu mai are inima. Că înăuntrul lui, nu mai bate nimic.
Cioara nu mai e, a zburat.
- Delirez, îşi spune. Să dea naiba dacă nu delirez!...
Dar ceva din el îl contrazice. Ceva care tocmai acum şi-a găsit locul.
Desface scândurile din podea şi scoate banii. Patruzeci de mii de euro.
Femeia deschide ochii. Eftimie îi pune teancurile de bancnote în poală.
Ea îi numără cu ochii holbaţi.
- Sunt prea mulţi... bolboroseşte. Nu am nevoie de...
- Sunt ai tăi, o întrerupe. Sunt toţi ai tăi!
Femeia se repede să-i pupe mâinile.
- Nu, o opreşte. Nu merit.
Pleacă lăsând-o prosternată. Pe drum îşi dă seama că o cunoaşte de aproape un an şi nici nu-i ştie numele.

- Cum adică?!
Costel îşi freacă palmele una de alta. Face asta atunci când e nervos.
- Cum adică „nu vreau banii”? Asta e partea ta, trebuie să o iei!
Eftimie surâde.
- Nu înţelegi! îi spune. Tu chiar nu înţelegi că noi doi nu mai putem să fim prieteni.
Se ridică de la masă.
- Hei?!... Mă, tu ai luat-o razna?
Nu îi mai răspunde. Se îndepărtează, pierzându-se în mulţimea pestriţă.
Cade noaptea şi vântul rece începe să răscolească străzile.
În parcul pustiu, un om stă privind în depărtare. Nu îi e frig şi, pentru prima oară în viaţă, nu îi mai este frică de întuneric... 


luni, 3 ianuarie 2011

Sfârşit de lume în 12 acte

 Actul 3 „Canapeaua”

   Canapeaua era din piele fină de un alb imaculat. La origini i-a aparţinut unei persoane din lumea interlopă, care a trimis-o „pachet” unui „nenea doctor”. În felul ăsta, canapeaua a aterizat într-un spital şi a rămas acolo, în ciuda faptului că nu suferea de probleme de sănătate. Măcar aşa, la prima vedere.
Oricum, nenea doctorul nu era un orişicine, ci ocupa pompoasa funcţie de director şi, în plus de asta, era şi vicepreședintele local al actualului partid de la putere.
În realitate canapeaua era albă, dar asta nu se putea spune şi despre cei care o foloseau ca mijloc de relaxare.
Pe ea îşi odihniseră portofelele grase o grămadă de tipi care îşi creaseră viaţa pe suferinţa altora, şi pentru fiecare zâmbet de-al lor existau, garantat, cel puţin zece oameni care plângeau.
Dacă ar fi fost posibil, canapeaua ar fi făcut o triere preventivă a celor ce-şi înfigeau poponeţul în pielea ei. Chiar dacă ea nu reprezenta decât un lucru făcut de mâna omului, nu însemna ca nu avea propria-i demnitate. Câteodată, stând pentru mai mult timp pe loc, începeai, fără să vrei, să descoperi multe din lucrurile „nevăzute”, nebăgate, în mod normal, în seamă. Când aerul din cameră devenea închis, deschideai fereastra şi în câteva minute se aerisea, dar atunci când Lumea începea să pută… Să spunem că încă nu s-au fabricat ferestrele pentru lucrul ăsta.
Dar, ce să-i faci, asta însemna viaţa: faptul că tu erai alb din naştere, nu te ferea de funinginea celor din jur.
Cu o zi în urmă, pe ea se aşezase un om simplu care venise cu o plângere şi când acesta s-a ridicat oftând, canapeaua a suspinat şi ea. Era prea veche în „meseria” asta pentru a-şi da seama că vorbele de genul: „O să luăm măsuri, nu vă faceţi probleme, bine că aţi venit să-mi spuneţi!”, se traduc, de fapt, ca „Cele cinci minute s-au terminat, dispari şi tu odată, căci chiar dacă te-am lăsat să-mi povesteşti, nu înseamnă că mă şi interesează!”
Vasile îl chema pe om, dar prietenii îi spuneau Sile. Sile fusese plecat pe un vapor, căci de meserie era mecanic-motorist şi pe când se întorcea cu nava în ţară, a alunecat pe o scară şi s-a zgâriat rău la genunchiul drept. Pe moment, s-a dezinfectat el şi s-a pansat, dar se părea că problema era mult mai gravă, deoarece genunchiul a continuat să se umfle şi să capete o culoare vineție suspectă. Așa a ajuns la spital. Medicul specialist, l-a trimis să facă analizele de rigoare şi, când au sosit rezultatele, l-a anunțat cu jumătate de gură că trebuia să-i amputeze piciorul de la genunchi în jos. Asta, cât mai curând posibil, de preferabil a doua zi, dimineața. Sile a rămas blocat şi cu greu s-a abținut să nu izbucnească în plâns. Măcar aşa, să mârâie puţin. Avea puțin peste treizeci şi cinci de ani şi, la vârsta asta, nu prea știi cum să-ţi pui problema la a renunța la un picior. Noaptea nu a reuşit să închidă ochii; s-a învârtit prin bucătărie şi a fumat două pachete de Kent.
Norocul lui a fost că, dimineață, când a ajuns la spital cu nevasta şi cei doi copii după el, doctorul care-l consultase întârzia, așa că l-a luat în primire altcineva.
Acesta din urmă, după ce s-a uitat pe rezultatele de la analize şi la genunchiul lui Sile, i-a spus calm:
- Antibiotice şi un unguent! În două săptămâni maxim, sunteți ca nou!
Sile a înmărmurit, parcă așteptându-se ca medicul să-i spună: „- Glumeam, nu scapi tu așa ușor, urcă pe masă şi aşteaptă-mă, mă duc să aduc toporul!”, dar acesta vorbea serios.
- Păi, eu..., adică..., s-a bâlbâit, colegul dumneavoastră mi-a spus că singura soluție e amputarea şi eu venisem să...
- Colegul meu, a zis doctorul şi a făcut o pauză ducând mâna la gură şi mimând că dă ceva pe gât, are alte probleme, înțelegeţi?
- Da, domne’, dar îmi tăia piciorul! a izbucnit Sile, simțind cum tot greul din el iese afară, risipindu-se în toate părţile.
- Degeaba îmi spuneți mie, vorbiți cu domnul director! l-a sfătuit medicul.
După o săptămână de tratament, umflătura a început să se tragă, piciorul să-şi recapete culoarea inițială şi Sile viața de dinainte. Așa că, a fost la director să-i povestească pățania lui, căci spitalul avea nevoie de medici nu de gropari. Aceea era cu totul o altă meserie.
Canapeaua era din piele fină, de un alb imaculat şi dacă ar fi putut, l-ar fi ajutat pe Sile, căci părea un băiat bun, onest şi muncitor, singurul de genul ăsta care şi-a așezat fundul pe ea în ultimul an de zile şi fuseseră mulți, prea mulți pentru a-i ţine minte, dar...
Dacă ar fi putut şi-ar fi rupt unul dintre picioare şi i l-ar fi înfipt directorului în fundul lui, ăla băţos că, poate așa, s-ar fi trezit şi el la realitate; poate așa ar fi reușit să-şi ia ochii de pe hârtiile din portofel şi şi-ar fi curăţat capul de gândurile de preamărire, putere şi cucerire.
Până la urmă, toți vroiau să acapareze cât mai mult, să îngroape totul cu ei.
Să cucerească…
Canapeaua s-a foit puţin, aşezându-se într-o poziţie mai bună. Cioara zboară prin fereastra deschisă, ducându-se în ale ei.
Spre diferenţă de alţii, pasărea e neagră numai la suprafaţă.
„Atunci”, judecă canapeaua, „când totul va ajunge la final, vor fi mulţi care-şi vor dori să fi fost albi.”.
Într-o lume, ca cea prezentă, nu trebuia neapărat să fii nebun ca să te crezi Napoleon...