Scrisoare deschisă către oameni închişi

Oare când s-a sfârşit începutul? Oare când cuprinsul a devenit încheiere? Cine sunteţi voi ăia care parafaţi viaţa tuturor de parcă v-ar aparţine? Ce sunt legile? Cine le-a creat? În ce scop?

Nu îmi aduc aminte ca eu, personal, să fii semnat ceva cu care să fiu sau nu de acord.

Nici cei de dinaintea mea, cu siguranţă. Daca poporul reprezintă un organism, cum naiba de am ajuns noi să fim bătăturile de pe talpă? Talpa cre ne calcă mereu şi mereu...

Am auzit de multe ori expresia „dacă nu îţi convine pleacă”.

De ce eu şi nu voi? Aş vrea, ca şi mulţi alţii să vă duceţi, să dispăreţi. Străbunii mei şi-au vărsat sângele pentru ca eu să pot trăi zâmbind. Să fiu liber, să am drepturi. În schimb am rămas cu o căruţă de taxe şi cu imposibilitatea de a plăti extenuantele rate la diversele bănci. Credeam că am trecut cu toţii de vremea în care singurul scop era supravieţuirea.Am ajuns un popor de zombi, care rânjim pe stradă, doar să ne aflăm în treabă, sau pentru a ne arăta colţii. Dacă era la modă plânsul eram mai relaxaţi, mai adevăraţi, mai cinstiţi. Ne întreţinem zilele cu gândurile blocate în trecut, fiindu-ne frică de viitor. Nopţile ne rugăm la un Dumnezeu căruia îi este greu, dacă nu imposibil să ne mai răspundă. Şi el, mult prea afectat de lista interminabilă de cereri, dureri şi rugăminţi. Până şi cei, cărora fundul le stă cocoloşit între perne moi cu preţuri care depăşesc valoarea unui salariu mediu pe un an de zile, se roagă pentru înălţarea unei vile, sau achiziţionarea unei noi maşini. Poate vă ziceţi că sunt nedrept şi că oamenii cu situaţie materială prea bună pentru timpurile noastre au şi ei dreptul să se roage. Să o facă. Dar din moment ce ai ajuns rege, într-o viaţă în care majoritatea se hraănesc cu aer, roagă-te pentru ei, nu pentru o a doua coroană. Chiar şi văzut de Sus, totul pare o mare prosteală pe faţă.

De ce? Pentru că aşa e!

Nu mi-am ales eu să fiu acela care bate numai la porţi închise. Porţi, care de fapt nici nu există, fiind doar desene nereuşite de-a lungul pereţilor de beton. De-a lungul gardurilor de sârmă ghimpată care ne împrejmuiesc lumea. Teoria darwinistă s-a prăbuşit. În fruntea lanţului trofic au ajuns retardaţii. Cei care nu stiu să lege două cuvinte şi pentru care restul sufletelor e o mare de balast. La putere sunt găştile, lingăii şi nenorociţii. Specimene care ar trebui să conducă în cel mai fericit caz o închisoare. Şi asta de dinăuntru. Cine mai suntem noi? Ce mai suntem?  Ce mai învăţăm unii de la alţii? Unde a dispărut puterea de a deschide o carte? De ce în loc să treci printr-o librărie, o ocoleşti de la distanţă, sub pretextul că toate sunt scumpe? De ce aceiaşi bani îi laşi în primul bar?

Ne găsim subterfugii în absolut orice, numai in ce ar trebui, nu. Lucrurile esenţiale sunt date încet uitării şi inlocuite cu diferite activităţi care te ajută să uiti că trăieşti.

„ De abia aştept să treacă şi ziua asta.”

Cât de dureroase sunt cuvintele!

De ce am fi nerăbdători să treacă? 

Ar fi normal să ne dorim să ţină o veşnicie.

Acest text va fi îngropat printre multe altele şi tot ca ele, ca şi majoritatea dintre noi, de altfel, va avea un destin total nepotrivit şi nefericit.

Şi uite aşa, mai trece o zi care ne apropie cu încă un pas de moarte. Câtă suferinţă, câtă neînţelegere ne acordăm gratuit unul celuilalt!

Cât de greu a ajuns să îi spui cuiva că îl iubeşti şi cât de uşor a devenit să îl dai dracului.

Blocaţi în neputinţa de a mai fi tot ce am fost odată, pentru că nu mai ştim cum să facem asta, ne folosim de ţărâna pe care alţii îşi plantează castele doar pentru a ne îngropa. Asta, dacă avem bani de groapă, desigur. Exact ca şi viaţa, moartea a ajuns o problemă. Ai nevoie de bani şi pentru a trăi, şi pentru a muri.

Un bătranel spunea, săracul, că în toată viaţa lui nu a reuşit să-şi strângă nici măcar bani pentru cele necesare înmormântării.

Câti sunt în cazul lui? Mulţi. Prea mulţi ca sa nu te pună pe gânduri.

L-am rugat pe un amic să mă descrie într-un singur cuvânt.

- Falit, mi-a răspuns aproape instantaneu.

- Ghinionist, mi-a zis mama.

- Visător. De fapt aerian ar fi şi mai corect, mi-a trântit-o iubita.

Hm… Ăsta sunt eu. Calităţile îmi sunt în acelaşi timp defecte.

Închei această scrisoare deschisă către oameni închişi printr-o bătaie la uşă.

- Cioc-cioc...

Eu sunt eu, mă ştiu, voi sunteti voi, vă ştiţi, dar nu pot să nu mă întreb cine sunt în realitate Ei? Ei, care baricadaţi după uşile capitonate cu minciuni şi trădări, ne învaţă pe noi cum să ne dorim să ne stingem cât mai repede.

Cine sunt ei şi ce mama naibii mai caută încă acolo?