Sfârşit de lume în 12 acte

 Actul 1 „Mărin”

    E noapte. Mărin, la lumina veiozei, frunzăreşte cartea pe toate părţile. Nu e nici un dubiu: cărţii îi lipsesc zece pagini.

- Mama voastră de nesimţiţi! mormăie. După ce că sunt preţurile care sunt…

- Cu cine vorbeşti? face nevastă-sa din pat. S-a făcut dimineaţă?... Vrei ceva?... E încuiată uşa de la intrare?... Lumina la baie ai uitat-o aprinsă?...
Numai ea poate pune atâtea întrebări deodată.
- Nu vorbesc cu nimeni, nu e dimineaţă, nu vreau nimic, e încuiată, e stinsă…
- În ce ordine?

„Ce?!...”

- Ce vrei să spui?

- Cum adică?

Mărin se scarpină în cap ca o maimuţică. Nu îi mai răspunde. „Doarme. Vorbeşte aiurea, aşa facem toţi…”

Tot ea e aceea care continuă:

- Puteam să jur că nu vrei nimic!
Asta chiar că îl lasă cu gura căscată.
După câteva clipe de tăcere, o întreabă:

- Ce vrei sa spui cu asta, dragă?
- NIMIC , subliniază ea cuvântul. Absolut NIMIC, scumpule…
I-a închis pliscul.

„Ce naiba?!”, îşi zice. „Vrea să facem dragoste?!..."
Lucrul acesta nu l-au mai făcut de multicel. Sunt căsătoriţi de un an, dar parcă au trecut zece. El preferă să citească, ea să doarmă.
Se uită la ceas. E trei dimineaţa.
Se apleacă deasupra ei şi începe să o sărute încet. Întâi pe ochi, pe obraji, apoi pe gură. După câteva secunde, se trezeşte.
- Adu-mi şi mie puţină apă! îl roagă.
El se grăbeşte să-i îndeplinească dorinţa. Într-un fel, care în acest moment i se parte absurd, se simte excitat.
După ce ea termină de băut, Mărin îi ia paharul din mână, îl pune pe noptieră şi face o încercare de căţărare . E întrerupt brutal la jumătatea drumului.
- Ce crezi că faci? e întrebat.
- Păi... dragoste! Exlamă el nedumerit.
- Nu, scumpule, e pus la punct, ceea ce faci tu acum e NIMIC!
Soţioara îşi reia poziţia de somn şi în câteva secunde adoarme.

Momentul ăla „sexy", îl blochează de-a binelea.

- Fir-ai a dracului cu mă-ta! o înjură în şoaptă.

Se îndreaptă spre bucătărie pune de o cafea. I s-a dus naibii şi „cheful” şi somnul.

    Printre multe alte concluzii tâmpite pe care le-a tras, sau la care a ajuns, în viaţa lui, se număra şi asta: frigiderele astea „şmechere” scoase după ’89 îţi halesc mâncarea.

Nu e posibil să depozitezi două kile de cabanos, ca peste câteva minute, să nu mai găseşti din încolăciturile de carne decât o sfrijitură amărâtă, pierdută într-un colţ de raft, ce stă şi tremură înfricoşată.

Când deschizi uşa frigiderului, se înmoaie toată de bucurie crezând că în sfârşit i-a apărut salvatorul, dar surpriză: dintr-o gură, ajunge în alta.

- Nu mai e nimic în frigider! strigă după nevastă-sa care zace-n pat, hipnotizată de o telenovelă argentiniană, în care un moş beat se chinuie să castreze un taur.

- Îl omoară, îi răspunde ea. Să vezi tu dacă nu-l omoară...

Îşi muşcă buzele şi mai dă o strigare.

- Nu e nimic în frigider! E oglindă...

- Du-te şi fă piaţa!

- Păi, am făcut-o de dimineaţă! icneşte disperat, scormonindu-se prin buzunare.

- Atunci, îi aruncă ea total absentă, te duci mâine la prima oră.

Ce naiba înseamnă „mâine la prima oră”? Dacă se ia după stomacul care chirăie precum un pui de mâţă, ar însemna acum.

Deschide uşa la cămară şi începe să comenteze:

- Cartofi nu sunt, ceapă nu e, fasole nu e, orez nu văd. Era o pungă de spaghete... Nu mai e. Pâine...

Hai că asta e culmea! Îşi aminteşte clar că a luat trei pâini şi... Le zăreşte pe bufet. Se mai linişteşte. Poate Dracul nu era chiar aşa negru…

Rupe un colţ şi deschide uşa frigiderului.

Ţeapă! Uitase.

- Canibalule, mormăie printre dinţi.

Molfăind din pâine precum un bătrânel din proteză, se pune în pat lângă nevastă-sa. Chiar atunci se termină şi telenovela.

- E culmea, îi reproşează ea. De fiecare dată când vii lângă mine, se duc naibii toate filmele.

Se ridică nervoasă şi pleacă în bucătărie. După două minute, o aude:

- E goală cămara! Şi frigiderul la fel...

- Ia o bucată de pâine, o atacă el, rânjind.

Butonează telecomanda, dar nu dă decât de ştiri din viaţa politică.

- Mama voastră de nesimţiţi! izbucneşte înfuriat.

Un senator tocmai anunţă pe un ton mortuar, că noi o ducem încă bine, dar de la anul va fi mai rău. Apoi, se urcă în maşina lui de o sută de mii de euro, şi pleacă.

„Să mori tu!...”, îşi zice Mărin.

 Cu ochii la restul de colţ, îl apucă râsul.

- Auzi, îi zice neveste-sii, de azi înainte pâinea care se usucă nu o mai aruncăm, o ascundem.

- De ce?! se miră ea.

- Lasă, îi răspunde, că o să vezi tu în curând.

Oricum, un lucru e sigur. Mâine dimineaţă, înainte să facă piaţa, va scoate frigiderul din priză şi îl va arunca pe geam.

Dar nu mai apucă să facă nimic. De dimineaţă, scumpa lui soţioară, în drumul ei spre piaţă, va călca strâmb, luxându-şi o gleznă. Un tip, amabil, o va lua în braţe şi o va conduce până la apartamentul lui din apropiere. Soţioara lui Mărin va găsi acolo două televizoare şi un frigider plin de mâncare. Va fi atât de încântată, încât va uita să mai plece.

La aflarea veştii, Mărin va comenta:

- Tot răul spre bine…

Totuşi nu s-a putut decide spre al cui bine se îndrepta toată povestea.

 

   „…Biciul e lung din piele de vită încălţată şi încărcat cu bile de plumb folosite la pescuitul peştişorilor de aur. Când pocneşte în mijlocul mulţimii prosternate care visează tâmp la viitoruri imposibile, în care conducătorii sunt oameni drepţi şi salariile depăşesc mia de euro, lasă răni adânci. Răni peste care se presară sare, deorece oamenii nu mai au încredere în medicamente, prea mulţi au crăpat din cauza lor. Cei de la putere se arată indignaţi de mersul lucrurilor şi recomandă căi simpliste prin care cel de rând să trăiască „bine”. Muritorii caută să revină la obiceiurile străbune, la mama natură, măcar dacă totul merge ireversibil prost, să trăiască mai mult, doar pentru a face în ciudă sistemului, dar acesta din urmă, confundă întoarcerea la natură cu căţăratul în copaci. Ni se servesc banane ca la maimuţe, comenzi de bază ca „şezi-mergi” şi dojeni părinteşti legate de faptul că greşim gândind prea departe, în loc să ne vedem de viaţa noastră. De copăceii noştri uscaţi şi cu crenguţe lipsă.

Cei care judecă prea puţin îşi doresc să se trezească de a doua zi mai deştepţi şi cei care judecă prea mult şi-ar dori să fie proşti. Măcar aşa nu şi-ar mai pune atâtea întrebări şi ar reuşi să-şi bea apa din pahar, fără să mai observe mizeriile ce plutesc prin ea.”

Mărin pune ziarul deoparte, căci cel de lângă el tocmai i-a spus ceva, dar nu a reuşit să înţeleagă.

- Ce?! Mai zi o dată, că nu eram atent…

- Ţi-am spus că săptămâna trecută a fost ziua internaţională a bursucilor.

Mărin îl priveşte tâmp.

- Acum, ai auzit?

- Am auzit, îi răspunde printre dinţi. Şi, care e treaba, s-a ţinut vreun dineu oficial, ţi-a făcut vreun bursuc cinste?

Omul se uită la Mărin de parcă s-a urcat în vârful plopului şi a căzut în cap.

-Ce-ai mă? face acesta. Te-ai ţicnit? Dacă ştiam că ai o problemă cu bursucii, tăceam naiba din gură!

Pentru câteva clipe se cercetează din priviri, încruntaţi. Fiecare crede despre celălalt că a luat-o razna. Până la urmă, amicul cedează:

-  Hai, mă, Marine, să mergem la o bere!

- Aşa mai da! Se îmbunează Mărin.

Se reped în primul bar.

În timp ce degustă orzoaica la halbă, Mărin realizează că a plecat de acasă fără portofel.

- Ai bani? îl întreabă pe cel din faţa lui.

- Nu, de ce?

Mărin rânjeşte. Îşi termină berea dintr-o înghiţitură, îşi şterge spuma din colţurile gurii, se ridică şi urlă din toate puterile:

- Şi ce, mă, crezi că îţi fac cinste bursucii?!...

Cu astea zise o ia la fugă.

În graba de a-l ajunge din urmă, amicul lui se împiedică de o măsuţă, o dărâmă şi aterizează între cracii unei cocoane. Mărin nu se poate abţine şi cu riscul de a fi prins, revine la locul „crimei” şi îl dojeneşte părinteşte:

- Mitică, fir-ai al naibii de nesimţit! Păi, ce faci, mă, nevasta te aşteaptă acasă şi tu te ţii de prostii?!...

 Cămaşa e călcată doar la guler, dar e ascunsă bine de sacou, aşa că nu contează. Mărin se chinuie să pară pe cât poate a om cu capul pe umeri, dar e greu să facă asta. Pe angajatorul lui îl cheamă „Pană Cucuvel”. Îşi înghite saliva precum găluştele, încercând să nu izbucnească în râs. Genul acela de râs care nu aduce nimic bun cu el. Se gândeşte la pisica moartă, la puloverul ars cu fierul de călcat şi la multe alte tâmpenii.

- Pană Cucuvel, îi repetă tipul din faţa lui. Dar cum mie îmi place să fiu prieten cu angajaţii şi nu şef, poţi să-mi spui Cucu.

„Of Doamne”, îşi zice în gând, „numai asta nu trebuia să spui”.

- Pentru mulţi ani, îşi începe „şeful” povestea, am lucrat la o fermă de păsări. Găini…

„Nu mai spune!” chiţăit Mărin în gând. „Să înţeleg că tu eşti primul om care a ieşit din coajă. Maică-ta a fost prima găină care a ouat prin cezariană…”

- În prima fază,  am lucrat direct cu găinile…

„Vai de mine! Şi în ce limbă comunicaţi, în „găineză”?”

- Apoi, i-am lăsat pe alţii să facă asta şi am lucrat cu oamenii…

„Extraordinar! De ce, nu mai aveai loc pe cuibar? Sufereai de claustrofobie, nu mai suportai incubatorul?”

- Atunci a fost momentul în care am realizat că menirea mea era să comunic cu oamenii…

„Primul exemplar fără pene…”

Mărin e atât de roşu la faţă, încât, bărbatul se sperie crezând că îi e rău şi se repede să îl servească cu un pahar de apă.

- Vă simţiţi bine?

- Da, îngaimă, vă rog, continuaţi…

- În anul 2000, am câştigat un premiu internaţional pentru cel mai mare ou făcut vreodată de o înaripată…

„Uf… Cred că a durut când a ieşit…”

- De la un simplu angajat, am ajuns peste noapte şef, cu un salariu decent şi bineînţeles, o nevastă tânără şi frumoasă…

„Felicitări! Şi care este numele norocoasei găini?”

- Ha! scapă fără să vrea.

- S-a întâmplat ceva? se miră domnul Cucuvel.

Mărin nu mai rezistă şi îi răspunde zâmbind:

- Îmi cer scuze. Câteodată, în minte, aud voci.

Cucuvel îl priveşte din trei unghiuri diferite, după care îl întreabă:

- În ce limbă?

- Poftim?!

- În ce limbă auziţi vocile?

Asta e deja prea mult.

- În cantoneză…

- Păi, face el nedumerit, cunoaşteţi acest dialect?

- Eu, nu, dar îmi traduce vocea.

Mărin rânjeşte cu gura până la urechi. A mai întâlnit el oameni nebuni, dar cel din faţa lui îi întrece pe toţi.

- Aha…

Domnul Pană Cucuvel  ridică meditativ din umeri şi trage concluzia:

- De oameni ca dumneata e întotdeauna nevoie. Vocea din mintea dumitale mai ştie şi alte limbi? Odată am întâlnit un om care vorbea cu porcii…

Mărin îşi face cruce cu limba-n cerul gurii şi se pregăteşte să se ridice odată de pe scaun şi să părăsească „ferma animalelor”, când uşa de la birou se trânteşte de perete şi intră un tip între două vârste. Pe faţă i se citeşte furia.

- Cucuvel, ce dracu faci, mă, aici? Mă, tu chiar eşti nebun? Ieşi afară! Acum!...

Cucu dispare spăşit.

- Mă scuzaţi, face tipul, Cucuvel e un angajat de-al meu, puţin mai retardat. Sper că nu v-a deranjat prea mult…

- A, nu! îi răspunde Mărin. Chiar a fost distractiv…

- Bun, zice adevăratul şef. Atunci să vă luăm interviul, căci pentru asta aţi venit, nu? În primul rând, să facem cunoştinţă: numele meu e Puiu Cocoşel, dar prietenii îmi spun…

- Domnule, îl întrerupe Mărin cu lacrimi în ochi, pe când se îndreaptă spre uşă, las-o dracului de treabă!

Pleacă spre casă râzând. Pe drum se întâlneşte cu un prieten căruia îi povesteşte toată tărăşenia, dar acesta nu îl crede. Întâmplarea pare prea ireală chiar şi pentru el.

De a doua zi se apucă de băut. Dar tare de tot.

    Cele mai tâmpite lucruri nu i se puteau întâmpla decât lui. Îmbătrânise apăsat de ideea asta. Fără iubire, fără prieteni, fără responsabilităţi.

Din viaţa asta nu rămăsese decât cu o bicicletă. Acesta era motivul lui de laudă, căci: „…această bicicletă a trecut printr-un război mondial şi a luat o medalie de vitejie şi bicicletele de genul ei trebuie respectate, căci datorită lor, voi, ăştia mici, acum fumaţi şi beţi bere şi…”

De fapt, Mărin nu îşi mai amintea nici ce făcuse cu o oră în urmă şi bicicleta era vai de capul ei, nefuncţională, bineînţeles, dar avea o poveste şi erau mulţi care o ascultau cu musca-n gură. Grupul de fani era acelaşi, dar povestea se schimba de la zi la zi.

Apoi a urmat seara cu pricina, seara aia blestemată, când tanti Miţa a intrat în crâşmă mirosind a spirt şi s-a aşezat pe singurul scaun liber, care s-a nimerit să fie cel de lângă Mărin.

Acesta, învăluit de amestecul a trei băuturi diferite, a privit-o pe cât putea el de drept, după care s-a băgat în vorbă:

- Frumos tatuaj. Ce reprezintă?

Miţa i-a urmări privirea fixată pe încheietura mâinii şi i-a răspunse în sictir:

- Ce tatuaj, mă?!... E o brăţară.

Mărin şi-a băgă un deget în ureche, gânditor, după care a continuat:

- E frumos. Şi cine ţi-a făcut brăţara?

Miţa a ras un gât sănătos din sticla de bere, după care l-a repezit:

- Ce ai, mă, nu eşti sănătos la cap? Am cumpărat-o, că o dăduse cineva la amanetat şi am luat-o eu. E brăţară, nu tatuaj!

Mărin s-a trase înapoi icnind, căci, încercând să-şi aprindă o ţigară, îşi pârlise părul din nas.

- Mama ta de brichetă!...

Acum scăpase şi ţigara jos şi aceasta se rostogolise pe sub masă, undeva.

- Şi spuneai că acesta e tatuaj din ăla pe care îl poţi scoate?

- Auzi, a mârâit Miţa, ţie chiar că ţi s-a prăbuşit etajul! Ce vrei, mă, până la urmă? De ce dracu nu mă laşi în pace?

Mărin a rânjit, căci ajunsese unde vroia el.

- Dai şi tu o bere?

- Ce?! Tu nu vezi, mă, că ţi se plimbă ochii ca păduchii pe găină? Tu chiar crezi că mai duci o bere?

- Ce?! a guiţat Mărin cu orgoliul călcat în picioare. Tu, femeie, nu ştii ce spui! Dă tu bere, că vedem noi care cade primul sub masă!

- Auzi, l-a atacat Miţa, eu dau, dar dacă tu cazi primul şi eu câştig, ce pierzi?

Mărin a calculat rapid în puţina-i minte rămasă şi spun rapid, căci nu prea avea ce să pună la socoteală în afară de…

- Bicicleta! Dacă pierd, îţi dau bicicleta…

În crâşmă s-a făcut linişte şi toţi l-au priviseră surâzând, dar Mărin vorbea serios.

Aşa a început concursul.

La prima bere, Mărin şi-a pierdut controlul asupra gurii şi tot ce a ieşit din ea a fost spurcăciune. La a doua bere, şi-a pierdu controlul şi asupra membrelor inferioare care i-au rămas încolăcite după picioarele scaunului şi, după a treia, a pierdut bicicleta.

Miţa a plecat cu noua achiziţie în cârcă, Mărin a rămas lipit de masă.

- Marine!... Marine! a scuturat de el crâşmarul după câteva ore. Scoală, bre, şi du-te acasă!

- În gât! i-a răspuns acesta. Cu bicicletă cu tot! Femeia dracului… Eu port de ani şi… La luptă cu vitejii mei şi spiţa mă-sii, că de nu o să…

Crâşmarul a stins luminile, a încuiat uşa şi a plecat. Nu era prima oară când îl lăsa dormind.

Dimineaţă, când soarele a răbufnit prin ferestrele spălate de ploaie, Mărin a sughiţat o dată lung şi s-a trezit.

Pentru restul lumii începea o nouă zi, normală, dar pentru el…

Tot ce a avut pe lumea asta, a fost o poveste, dar cu o seară în urmă o dăduse pe trei beri.

În soarele orbitor, o cioară a croncănit asurzitor.

- Huo! a hulit-o Mărin, dar fără nervi.

Ca să fii nervos trebuia să ai ceva la care să ţii, dar el, acum, nu mai avea Nimic…