Totalul afișărilor de pagină

Lista mea de bloguri

Faceți căutări pe acest blog

joi, 3 februarie 2011

Sfârşit de lume în 12 acte

„Eftimie”



    Femeia îşi trage rochia pe cap, după care o aranjează precar. Se priveşte în oglindă, refăcându-şi machiajul.
În pat, bărbatul mic şi umflat face eforturi să ajungă la pachetul de Camel de pe noptieră. Cearşeafurile zac mototolite la picioare şi o pernă îşi arată fulgii.
Femeia îi zice:
- Să mai pui şi tu ceva peste, măcar cincizeci de lei. Că am făcut cam multe pentru o singură seară...
- Asta e blasfemie, mormăie bărbatul cu ţigara în colţul gurii. Niciodată nu e prea mult! Prea mult e atunci când cer alţii peste suma stabilită.
- Lasă, îi dă replica femeia, că nici creştinii nu te plătesc ca să te culci cu prostituate!
- Tu nu eşti prostituată! Eşti doar o fiinţă care încă nu şi-a găsit calea.
- Da, bine, cum spui tu... Poate mi-o voi găsi cu banii ăia mulţi pe care o să-i iau de la tine!
- Nicio şansă! Trebuie să te lumineze Cel de Sus mai întâi!
Femeia râde.
- Poate a rămas fără baterii la lanternă, Eftimie! Până o cumpăra altele, mai am de aşteptat.
Popa rânjeşte.
- El nu are baterii, ci acumulatori. Eu zic că, până se reîncarcă, să treci în pat, să te mai spovedeşti o dată, că nu prea am reţinut nimic de prima oară...
- Glumeşti?...
Nu glumeşte. Femeia se dezbracă oftând.
- Of, şi voi, popii ăştia, cu chefurile voastre cu tot!
Înainte de a se pune în pat, vrea să stingă veioza.
- Nu! se repede el. Lasă să fie lumină.
Ea dă din umeri dezinteresată. Fiecare cu „piticii” lui...
De dimineaţă, când se trezeşte, femeia nu mai e. Odată cu ea, a plecat şi o sumă considerabilă din portmoneu.
- Pedepseşte-i pe mişei! răcneşte Eftimie, apoi, amintindu-şi clipele plăcute care i-au umplut noaptea, o lasă mai moale:
- Dar nu acum... Peste un an-doi... Trebuie să ne mai bucurăm şi trupul, nu numai spiritul. Mens sana in... corpolente... Nu! Mens sana in corpolo... Nu! Mens sana in... Mă rog, înţelegi tu!

   Sunt deja la a opta bere. Lui Eftimie i s-au cam împăienjenit ochii. Cel de lângă el scapă o râgâietură dezacordată, după care zice:
- Bă, Eftimie, dacă e să o luăm logic, eu fac aproape toată munca! Ţie nu îţi mai rămâne decât să rosteşti trei baliverne şi să scoţi banii! Eu sunt ăla care te „produce”. Pe mine mă sună nebunii, non-stop! Ar trebui să facem un contract legalizat, căci, după câte ştiu eu, eşti singurul popă cu impresar.
- Ce ai, Costele, te-ai tâmpit? Ţi-a mâncat orzoaica neuronii? Ştii prea bine că, din „afacerile” pe care mi le facilitezi, ai jumătate din profit! Ce vrei mai mult?
- Auzi la el: „facilitezi”! Ce e, mă, ai încurcat Biblia cu dicţionarul? Ce sari aşa? Vorbeam şi eu să mai treacă timpul. Doar mă cunoşti prea bine, ne ştim de când eram de-o şchioapă. Nu spărgeam noi doi geamurile la biserică noaptea, numai să-l auzim pe peotul ăla bătrân cum înjură dimineaţa?
Eftimie pufneşte în râs, stropind în jur cu bere.
- Aoleu!... Alea, da, timpuri! Doamne, ce mai hulea, păcătosul! Lua la rând toţi sfinţii din biserică.
Se prăpădesc de râs. Apoi, „impresarului” îi sună telefonul.
Eftimie se întoarce într-o parte. Pe un scaun, la bar, s-a aşezat un „creştin” cu care s-a cam ocărât cu o săptămână în urmă.
Întâmplarea era destul de hazlie. Bine, asta depinde din ce punct de vedere o priveai....
Era aproape 12 ziua, când ajunseseră cu mortul la cimitir. Exagerase cu băutura cu o noapte înainte, aşa că, de dimineaţă, a lins vreo două beri, că nu-şi putea mişca capul. Numai că, în loc să-l „dezmorţească”, acestea au avut efectul invers. Aşa că, în timp ce îşi mijea ochii la mâna de oameni strânsă printre cruci, l-a luat cu ameţeală. Pentru un moment pământul s-a întors cu fundul în sus şi, „dezechilibrat”, a căzut.
Marele „neajuns” a fost zona de aterizare care s-a confundat cu decedatul. Când Eftimie a făcut „buf!” devenind totuna cu mortul şi făcând sicriul să geamă, în liniştea profundă care se lăsase, un glas de copil a îngăimat:
- Ce face, tati, părintele? Se iubeşte cu tataia?...
Hm, numai un mucos putea să pună o asemenea întrebare.
Atunci, tati, care acum stătea proptit la bar, şi-a cam ieşit din pepeni. În „altare” şi „biserici”, Eftimie a părăsit coşciugul fiind tras de picioare. Un cioc de pantof al celui pe care tocmai îl „deranjase” i s-a înfipt în „trecere” în zona sensibilă, făcându-l să-i dea lacrimile. Mortul se răzbunase.
- Hei, îi tulbură Costel gândurile. Hai că ţi-am făcut rost de o nuntă! Dar repede, să nu ne-o fure ăia de la biserica mare.
Icneşte când dă să se ridice.
Văzându-l, „impresarul” îi comandă o cafea.
- Ia, bea-o şi la drum!
Eftimie îl ascultă. De la prima guriţă, îşi dă seama că înăuntru ceştii zace o cantitate mare de coniac. Barmanul îi cunoaşte obiceiurile, i-a pus fără să întrebe. Pentru o secundă se opreşte, dar mai apoi, zicându-şi „Cu Dumnezeu înainte!”, o dă peste cap.
De mers, merge drept, dar cărările minţii sunt din ce în ce mai întortocheate.

   Exceptând un „Să-i fie ţărâna uşoară!”, scăpat din prea mult entuziasm, ceremonia s-a terminat cu bine.
Nuntaşii au plecat. În biserica goală, ascuns după o perdeluţă, Eftimie stă şi fumează. În curând se va însera. Costel o să apară cu rabla lui de Dacie, în care vor încărca câteva dintre icoanele mai valoroase. Banii scoşi din prăduială îi vor face pe din două, ca de obicei. La următoarea slujbă se va plânge că a fost călcat de hoţi şi va cere binevoitorilor enoriaşi să doneze nişte lovele. Astfel Domnul va fi bucuros că totul se va termina cu bine.
- Nici Lui nu-i plac chipurile pictate! rosteşte.
La gândul ăsta, apăsarea din piept îl mai lasă.
Uneori se gândeşte că e posedat.
„De cel mai mare demon, cel al alcoolului...”
Nu a reuşit să facă nimic bun cu anii trecuţi. Cu viaţa lui. Atunci când răsfoiai o carte de învăţături, lucrurile păreau simple. De abia aşteptai să termini de citit şi, cu fruntea sus, să te apuci să faci schimbări. Dar la primul colţ de trotuar, începeai să te împiedici de bolovani. Bolovani pe care lumea se chinuia să ţi pună în cale, pentru a te împiedica. Cu cât cădeai mai rău, cu atât râsul era mai straşnic. Probabil era adevărat că existau mulţi demoni cu feţe de oameni. Prima oară când a greşit, a aşteptat cu sufletul la gură ca fulgerul venit din cer să-i facă scrum sutana. Sau măcar Vocea să-i spargă timpanele, mustrându-l:
„- Ce crezi că faci, Eftimie? Îţi baţi joc de cuvânt? Îţi baţi joc de Mine?!...”
Dar nu se întâmplase nimic. Poate El aştepta să vadă până unde ajunge cu greşelile, înainte de a-l apuca de guler şi a-l da pământului.
„Dracul în haine de popă...”
Nu, nu era el, ăla... Dacă ar gândi aşa, s-ar supraaprecia. El nu a pornit cruciade, nu a „aprins” vrăjitoare, nu a crucificat pe nimeni. Nici măcar nu a reuşit să-şi construiască o biată casă. Stă în chirie. Are ceva bani strânşi, însă nu destui pentru ce vrea el să facă.
Păcatele erau de multe feluri. De prea multe. Era aproape imposibil să respiri fără să păcătuieşti. Fără să cazi în ispită.
Părinţii i-au murit de pe când încă nu ştia să numere până la zece. Accident de maşină. A fost „crescut” de o mătuşă nebună cu acte şi un unchi beţivan. Scandalurile erau la ordinea zilei şi amândoi se răzbunau pe el, închizându-l în debaraua întunecată şi uitându-l acolo. Aşa căpătase cel mai aprig blestem al vieţii lui, şi anume, frica de întuneric.
Claxonul străpunge liniştea, făcându-l să sară speriat. Timpul a trecut, pachetul de ţigări s-a golit. Vreme pierdută.
Iese din biserică şi îl vede pe Costel făcându-i cu mâna.
- Nebunule! îl apostrofează. Vrei să afle toată lumea? Mai lipsea o portavoce...
- Gata, mă, Eftimie! Gata. Hai să le băgăm în spate!
Încep să care. La ultimul drum, pe poartă intră un grup de oameni.
- Ce vor şi ăştia? se miră Costel cu o icoană încă în braţe.
Eftimie simte cum îl apucă tremuratul.
- Împinge-mă! Fă-mi vânt acum şi pleacă!
- Ce ai, mă, te-ai stricat la bilă?
- Fă-o odată şi taci!
Oamenii se apropie. Costel îl împinge destul de „real”. Eftimie se împiedică de o creangă de copac şi cade prinzându-şi o mână sub el. Osul trozneşte.
„Atacatorul” se aruncă în maşină şi porneşte în trombă.
„Mi-am rupt mâna!”, gândeşte Eftimie. „Nenorocitul mi-a rupt mâna!”
- Hoţul! urlă din răsputeri. A furat sfintele icoane! Hoţul!
Două femei şi un bărbat îl ridică şi îl duc la spital. Ca întotdeauna Cel de Sus îl lasă să-şi facă de cap, nu-l pedepseşte.
Totuşi, peste câteva zile, privindu-şi mâna în ghips, ia hotarârea de a se pedepsi singur. Doar că încă nu ştie cum să facă...

   Când deschide uşa, ea se prăbuşeşte în hol suspinând.
Eftimie pune zăvorul, total derutat.
- Hei, ce e? Ce s-a întâmplat?
- Copilul..., scânceşte femeia. Copilul meu moare... Nu reuşesc... Prea mulţi bani pentru transplant... Nu ştiu ce să mai...
Leşină.
Eftimie o priveşte şocat.
„Deci are un copil”, judecă. „Hm, nu-mi dădea prin minte. Credeam că e o simplă prostituată. Adică...”
Scutură din cap. Nici măcar nu poate gândi în ordine.
De pe pervazul prăfuit, în faţa geamului deschis, cioara croncăne.
- Ţi-a venit timpul... Cârrr... Alege... Cârrr... Ce eşti tu, Eftimie?... Cârrr... Cine eşti?... Cârrr...
În ochii ei negri se oglindeşte Începutul.
Eftimie îşi pipăie pieptul. Pentru câteva clipe, a avut impresia că nu mai are inima. Că înăuntrul lui, nu mai bate nimic.
Cioara nu mai e, a zburat.
- Delirez, îşi spune. Să dea naiba dacă nu delirez!...
Dar ceva din el îl contrazice. Ceva care tocmai acum şi-a găsit locul.
Desface scândurile din podea şi scoate banii. Patruzeci de mii de euro.
Femeia deschide ochii. Eftimie îi pune teancurile de bancnote în poală.
Ea îi numără cu ochii holbaţi.
- Sunt prea mulţi... bolboroseşte. Nu am nevoie de...
- Sunt ai tăi, o întrerupe. Sunt toţi ai tăi!
Femeia se repede să-i pupe mâinile.
- Nu, o opreşte. Nu merit.
Pleacă lăsând-o prosternată. Pe drum îşi dă seama că o cunoaşte de aproape un an şi nici nu-i ştie numele.

- Cum adică?!
Costel îşi freacă palmele una de alta. Face asta atunci când e nervos.
- Cum adică „nu vreau banii”? Asta e partea ta, trebuie să o iei!
Eftimie surâde.
- Nu înţelegi! îi spune. Tu chiar nu înţelegi că noi doi nu mai putem să fim prieteni.
Se ridică de la masă.
- Hei?!... Mă, tu ai luat-o razna?
Nu îi mai răspunde. Se îndepărtează, pierzându-se în mulţimea pestriţă.
Cade noaptea şi vântul rece începe să răscolească străzile.
În parcul pustiu, un om stă privind în depărtare. Nu îi e frig şi, pentru prima oară în viaţă, nu îi mai este frică de întuneric... 


2 comentarii:

  1. E unul din cei norocosi care are parte de un nou inceput. Pentru marea majoritate insa, cand isi dau seama care e calea de urmat, e deja mult prea tarziu. Mi-a placut finalul optimist. Te pup!

    RăspundețiȘtergere
  2. Hei-hei! La mulţi ani, Denisa! Ce mai zici? Toate bune? Pupici!

    RăspundețiȘtergere