Sfârşit de lume în 12 acte

„Eftimie”

    Femeia îşi trage rochia pe cap, după care o aranjează precar. Se priveşte în oglindă, refăcându-şi machiajul.

În pat, bărbatul mic şi umflat face eforturi să ajungă la pachetul de Camel de pe noptieră. Cearşeafurile zac mototolite la picioare şi o pernă îşi arată fulgii.

Femeia îi zice:

- Să mai pui şi tu ceva peste, măcar cincizeci de lei. Că am făcut cam multe pentru o singură seară...

- Asta e blasfemie, mormăie bărbatul cu ţigara în colţul gurii. Niciodată nu e prea mult! Prea mult e atunci când cer alţii peste suma stabilită.

- Lasă, îi dă replica femeia, că nici creştinii nu te plătesc ca să te culci cu prostituate!

- Tu nu eşti prostituată! Eşti doar o fiinţă care încă nu şi-a găsit calea.

- Da, bine, cum spui tu... Poate mi-o voi găsi cu banii ăia mulţi pe care o să-i iau de la tine!

- Nicio şansă! Trebuie să te lumineze Cel de Sus mai întâi!

Femeia râde.

- Poate a rămas fără baterii la lanternă, Eftimie! Până o cumpăra altele, mai am de aşteptat.

Popa rânjeşte.

- El nu are baterii, ci acumulatori. Eu zic că, până se reîncarcă, să treci în pat, să te mai spovedeşti o dată, că nu prea am reţinut nimic de prima oară...

- Glumeşti?...

Nu glumeşte. Femeia se dezbracă oftând.

- Of, şi voi, popii ăştia, cu chefurile voastre cu tot!

Înainte de a se pune în pat, vrea să stingă veioza.

- Nu! se repede el. Lasă să fie lumină.

Ea dă din umeri dezinteresată. Fiecare cu „piticii” lui...

De dimineaţă, când se trezeşte, femeia nu mai e. Odată cu ea, a plecat şi o sumă considerabilă din portmoneu.

- Pedepseşte-i pe mişei! răcneşte Eftimie, apoi, amintindu-şi clipele plăcute care i-au umplut noaptea, o lasă mai moale:

- Dar nu acum... Peste un an-doi... Trebuie să ne mai bucurăm şi trupul, nu numai spiritul. Mens sana in... corpolente... Nu! Mens sana in corpolo... Nu! Mens sana in... Mă rog, înţelegi tu!

   Sunt deja la a opta bere. Lui Eftimie i s-au cam împăienjenit ochii. Cel de lângă el scapă o râgâietură dezacordată, după care zice:

- Bă, Eftimie, dacă e să o luăm logic, eu fac aproape toată munca! Ţie nu îţi mai rămâne decât să rosteşti trei baliverne şi să scoţi banii! Eu sunt ăla care te „produce”. Pe mine mă sună nebunii, non-stop! Ar trebui să facem un contract legalizat, căci, după câte ştiu eu, eşti singurul popă cu impresar.

- Ce ai, Costele, te-ai tâmpit? Ţi-a mâncat orzoaica neuronii? Ştii prea bine că, din „afacerile” pe care mi le facilitezi, ai jumătate din profit! Ce vrei mai mult?

- Auzi la el: „facilitezi”! Ce e, mă, ai încurcat Biblia cu dicţionarul? Ce sari aşa? Vorbeam şi eu să mai treacă timpul. Doar mă cunoşti prea bine, ne ştim de când eram de-o şchioapă. Nu spărgeam noi doi geamurile la biserică noaptea, numai să-l auzim pe peotul ăla bătrân cum înjură dimineaţa?

Eftimie pufneşte în râs, stropind în jur cu bere.

- Aoleu!... Alea, da, timpuri! Doamne, ce mai hulea, păcătosul! Lua la rând toţi sfinţii din biserică.

Se prăpădesc de râs. Apoi, „impresarului” îi sună telefonul.

Eftimie se întoarce într-o parte. Pe un scaun, la bar, s-a aşezat un „creştin” cu care s-a cam ocărât cu o săptămână în urmă.

Întâmplarea era destul de hazlie. Bine, asta depinde din ce punct de vedere o priveai....

Era aproape 12 ziua, când ajunseseră cu mortul la cimitir. Exagerase cu băutura cu o noapte înainte, aşa că, de dimineaţă, a lins vreo două beri, că nu-şi putea mişca capul. Numai că, în loc să-l „dezmorţească”, acestea au avut efectul invers. Aşa că, în timp ce îşi mijea ochii la mâna de oameni strânsă printre cruci, l-a luat cu ameţeală. Pentru un moment pământul s-a întors cu fundul în sus şi, „dezechilibrat”, a căzut.

Marele „neajuns” a fost zona de aterizare care s-a confundat cu decedatul. Când Eftimie a făcut „buf!” devenind totuna cu mortul şi făcând sicriul să geamă, în liniştea profundă care se lăsase, un glas de copil a îngăimat:

- Ce face, tati, părintele? Se iubeşte cu tataia?...

Hm, numai un mucos putea să pună o asemenea întrebare.

Atunci, tati, care acum stătea proptit la bar, şi-a cam ieşit din pepeni. În „altare” şi „biserici”, Eftimie a părăsit coşciugul fiind tras de picioare. Un cioc de pantof al celui pe care tocmai îl „deranjase” i s-a înfipt în „trecere” în zona sensibilă, făcându-l să-i dea lacrimile. Mortul se răzbunase.

- Hei, îi tulbură Costel gândurile. Hai că ţi-am făcut rost de o nuntă! Dar repede, să nu ne-o fure ăia de la biserica mare.

Icneşte când dă să se ridice.

Văzându-l, „impresarul” îi comandă o cafea.

- Ia, bea-o şi la drum!

Eftimie îl ascultă. De la prima guriţă, îşi dă seama că înăuntru ceştii zace o cantitate mare de coniac. Barmanul îi cunoaşte obiceiurile, i-a pus fără să întrebe. Pentru o secundă se opreşte, dar mai apoi, zicându-şi „Cu Dumnezeu înainte!”, o dă peste cap.

De mers, merge drept, dar cărările minţii sunt din ce în ce mai întortocheate.

   Exceptând un „Să-i fie ţărâna uşoară!”, scăpat din prea mult entuziasm, ceremonia s-a terminat cu bine.

Nuntaşii au plecat. În biserica goală, ascuns după o perdeluţă, Eftimie stă şi fumează. În curând se va însera. Costel o să apară cu rabla lui de Dacie, în care vor încărca câteva dintre icoanele mai valoroase. Banii scoşi din prăduială îi vor face pe din două, ca de obicei. La următoarea slujbă se va plânge că a fost călcat de hoţi şi va cere binevoitorilor enoriaşi să doneze nişte lovele. Astfel Domnul va fi bucuros că totul se va termina cu bine.

- Nici Lui nu-i plac chipurile pictate! rosteşte.

La gândul ăsta, apăsarea din piept îl mai lasă.

Uneori se gândeşte că e posedat.

„De cel mai mare demon, cel al alcoolului...”

Nu a reuşit să facă nimic bun cu anii trecuţi. Cu viaţa lui. Atunci când răsfoiai o carte de învăţături, lucrurile păreau simple. De abia aşteptai să termini de citit şi, cu fruntea sus, să te apuci să faci schimbări. Dar la primul colţ de trotuar, începeai să te împiedici de bolovani. Bolovani pe care lumea se chinuia să ţi pună în cale, pentru a te împiedica. Cu cât cădeai mai rău, cu atât râsul era mai straşnic. Probabil era adevărat că existau mulţi demoni cu feţe de oameni. Prima oară când a greşit, a aşteptat cu sufletul la gură ca fulgerul venit din cer să-i facă scrum sutana. Sau măcar Vocea să-i spargă timpanele, mustrându-l:

„- Ce crezi că faci, Eftimie? Îţi baţi joc de cuvânt? Îţi baţi joc de Mine?!...”

Dar nu se întâmplase nimic. Poate El aştepta să vadă până unde ajunge cu greşelile, înainte de a-l apuca de guler şi a-l da pământului.

„Dracul în haine de popă...”

Nu, nu era el, ăla... Dacă ar gândi aşa, s-ar supraaprecia. El nu a pornit cruciade, nu a „aprins” vrăjitoare, nu a crucificat pe nimeni. Nici măcar nu a reuşit să-şi construiască o biată casă. Stă în chirie. Are ceva bani strânşi, însă nu destui pentru ce vrea el să facă.

Păcatele erau de multe feluri. De prea multe. Era aproape imposibil să respiri fără să păcătuieşti. Fără să cazi în ispită.

Părinţii i-au murit de pe când încă nu ştia să numere până la zece. Accident de maşină. A fost „crescut” de o mătuşă nebună cu acte şi un unchi beţivan. Scandalurile erau la ordinea zilei şi amândoi se răzbunau pe el, închizându-l în debaraua întunecată şi uitându-l acolo. Aşa căpătase cel mai aprig blestem al vieţii lui, şi anume, frica de întuneric.

Claxonul străpunge liniştea, făcându-l să sară speriat. Timpul a trecut, pachetul de ţigări s-a golit. Vreme pierdută.

Iese din biserică şi îl vede pe Costel făcându-i cu mâna.

- Nebunule! îl apostrofează. Vrei să afle toată lumea? Mai lipsea o portavoce...

- Gata, mă, Eftimie! Gata. Hai să le băgăm în spate!

Încep să care. La ultimul drum, pe poartă intră un grup de oameni.

- Ce vor şi ăştia? se miră Costel cu o icoană încă în braţe.

Eftimie simte cum îl apucă tremuratul.

- Împinge-mă! Fă-mi vânt acum şi pleacă!

- Ce ai, mă, te-ai stricat la bilă?

- Fă-o odată şi taci!

Oamenii se apropie. Costel îl împinge destul de „real”. Eftimie se împiedică de o creangă de copac şi cade prinzându-şi o mână sub el. Osul trozneşte.

„Atacatorul” se aruncă în maşină şi porneşte în trombă.

„Mi-am rupt mâna!”, gândeşte Eftimie. „Nenorocitul mi-a rupt mâna!”

- Hoţul! urlă din răsputeri. A furat sfintele icoane! Hoţul!

Două femei şi un bărbat îl ridică şi îl duc la spital. Ca întotdeauna Cel de Sus îl lasă să-şi facă de cap, nu-l pedepseşte.

Totuşi, peste câteva zile, privindu-şi mâna în ghips, ia hotarârea de a se pedepsi singur. Doar că încă nu ştie cum să facă...

   Când deschide uşa, ea se prăbuşeşte în hol suspinând.

Eftimie pune zăvorul, total derutat.

- Hei, ce e? Ce s-a întâmplat?

- Copilul..., scânceşte femeia. Copilul meu moare... Nu reuşesc... Prea mulţi bani pentru transplant... Nu ştiu ce să mai...

Leşină.

Eftimie o priveşte şocat.

„Deci are un copil”, judecă. „Hm, nu-mi dădea prin minte. Credeam că e o simplă prostituată. Adică...”

Scutură din cap. Nici măcar nu poate gândi în ordine.

De pe pervazul prăfuit, în faţa geamului deschis, cioara croncăne.

- Ţi-a venit timpul... Cârrr... Alege... Cârrr... Ce eşti tu, Eftimie?... Cârrr... Cine eşti?... Cârrr...

În ochii ei negri se oglindeşte Începutul.

Eftimie îşi pipăie pieptul. Pentru câteva clipe, a avut impresia că nu mai are inima. Că înăuntrul lui, nu mai bate nimic.

Cioara nu mai e, a zburat.

- Delirez, îşi spune. Să dea naiba dacă nu delirez!...

Dar ceva din el îl contrazice. Ceva care tocmai acum şi-a găsit locul.

Desface scândurile din podea şi scoate banii. Patruzeci de mii de euro.

Femeia deschide ochii. Eftimie îi pune teancurile de bancnote în poală.

Ea îi numără cu ochii holbaţi.

- Sunt prea mulţi... bolboroseşte. Nu am nevoie de...

- Sunt ai tăi, o întrerupe. Sunt toţi ai tăi!

Femeia se repede să-i pupe mâinile.

- Nu, o opreşte. Nu merit.

Pleacă lăsând-o prosternată. Pe drum îşi dă seama că o cunoaşte de aproape un an şi nici nu-i ştie numele.

- Cum adică?!

Costel îşi freacă palmele una de alta. Face asta atunci când e nervos.

- Cum adică „nu vreau banii”? Asta e partea ta, trebuie să o iei!

Eftimie surâde.

- Nu înţelegi! îi spune. Tu chiar nu înţelegi că noi doi nu mai putem să fim prieteni.

Se ridică de la masă.

- Hei?!... Mă, tu ai luat-o razna?

Nu îi mai răspunde. Se îndepărtează, pierzându-se în mulţimea pestriţă.

Cade noaptea şi vântul rece începe să răscolească străzile.

În parcul pustiu, un om stă privind în depărtare. Nu îi e frig şi, pentru prima oară în viaţă, nu îi mai este frică de întuneric... 

Sfârşit de lume în 12 acte

 Actul 3 „Canapeaua”

   Canapeaua era din piele fină de un alb imaculat. La origini i-a aparţinut unei persoane din lumea interlopă, care a trimis-o „pachet” unui „nenea doctor”. În felul ăsta, canapeaua a aterizat într-un spital şi a rămas acolo, în ciuda faptului că nu suferea de probleme de sănătate. Măcar aşa, la prima vedere.

Oricum, nenea doctorul nu era un orişicine, ci ocupa pompoasa funcţie de director şi, în plus de asta, era şi vicepreședintele local al actualului partid de la putere.

În realitate canapeaua era albă, dar asta nu se putea spune şi despre cei care o foloseau ca mijloc de relaxare.

Pe ea îşi odihniseră portofelele grase o grămadă de tipi care îşi creaseră viaţa pe suferinţa altora, şi pentru fiecare zâmbet de-al lor existau, garantat, cel puţin zece oameni care plângeau.

Dacă ar fi fost posibil, canapeaua ar fi făcut o triere preventivă a celor ce-şi înfigeau poponeţul în pielea ei. Chiar dacă ea nu reprezenta decât un lucru făcut de mâna omului, nu însemna ca nu avea propria-i demnitate. Câteodată, stând pentru mai mult timp pe loc, începeai, fără să vrei, să descoperi multe din lucrurile „nevăzute”, nebăgate, în mod normal, în seamă. Când aerul din cameră devenea închis, deschideai fereastra şi în câteva minute se aerisea, dar atunci când Lumea începea să pută… Să spunem că încă nu s-au fabricat ferestrele pentru lucrul ăsta.

Dar, ce să-i faci, asta însemna viaţa: faptul că tu erai alb din naştere, nu te ferea de funinginea celor din jur.

Cu o zi în urmă, pe ea se aşezase un om simplu care venise cu o plângere şi când acesta s-a ridicat oftând, canapeaua a suspinat şi ea. Era prea veche în „meseria” asta pentru a-şi da seama că vorbele de genul: „O să luăm măsuri, nu vă faceţi probleme, bine că aţi venit să-mi spuneţi!”, se traduc, de fapt, ca „Cele cinci minute s-au terminat, dispari şi tu odată, căci chiar dacă te-am lăsat să-mi povesteşti, nu înseamnă că mă şi interesează!”

Vasile îl chema pe om, dar prietenii îi spuneau Sile. Sile fusese plecat pe un vapor, căci de meserie era mecanic-motorist şi pe când se întorcea cu nava în ţară, a alunecat pe o scară şi s-a zgâriat rău la genunchiul drept. Pe moment, s-a dezinfectat el şi s-a pansat, dar se părea că problema era mult mai gravă, deoarece genunchiul a continuat să se umfle şi să capete o culoare vineție suspectă. Așa a ajuns la spital. Medicul specialist, l-a trimis să facă analizele de rigoare şi, când au sosit rezultatele, l-a anunțat cu jumătate de gură că trebuia să-i amputeze piciorul de la genunchi în jos. Asta, cât mai curând posibil, de preferabil a doua zi, dimineața. Sile a rămas blocat şi cu greu s-a abținut să nu izbucnească în plâns. Măcar aşa, să mârâie puţin. Avea puțin peste treizeci şi cinci de ani şi, la vârsta asta, nu prea știi cum să-ţi pui problema la a renunța la un picior. Noaptea nu a reuşit să închidă ochii; s-a învârtit prin bucătărie şi a fumat două pachete de Kent.

Norocul lui a fost că, dimineață, când a ajuns la spital cu nevasta şi cei doi copii după el, doctorul care-l consultase întârzia, așa că l-a luat în primire altcineva.

Acesta din urmă, după ce s-a uitat pe rezultatele de la analize şi la genunchiul lui Sile, i-a spus calm:

- Antibiotice şi un unguent! În două săptămâni maxim, sunteți ca nou!

Sile a înmărmurit, parcă așteptându-se ca medicul să-i spună: „- Glumeam, nu scapi tu așa ușor, urcă pe masă şi aşteaptă-mă, mă duc să aduc toporul!”, dar acesta vorbea serios.

- Păi, eu..., adică..., s-a bâlbâit, colegul dumneavoastră mi-a spus că singura soluție e amputarea şi eu venisem să...

- Colegul meu, a zis doctorul şi a făcut o pauză ducând mâna la gură şi mimând că dă ceva pe gât, are alte probleme, înțelegeţi?

- Da, domne’, dar îmi tăia piciorul! a izbucnit Sile, simțind cum tot greul din el iese afară, risipindu-se în toate părţile.

- Degeaba îmi spuneți mie, vorbiți cu domnul director! l-a sfătuit medicul.

După o săptămână de tratament, umflătura a început să se tragă, piciorul să-şi recapete culoarea inițială şi Sile viața de dinainte. Așa că, a fost la director să-i povestească pățania lui, căci spitalul avea nevoie de medici nu de gropari. Aceea era cu totul o altă meserie.

Canapeaua era din piele fină, de un alb imaculat şi dacă ar fi putut, l-ar fi ajutat pe Sile, căci părea un băiat bun, onest şi muncitor, singurul de genul ăsta care şi-a așezat fundul pe ea în ultimul an de zile şi fuseseră mulți, prea mulți pentru a-i ţine minte, dar...

Dacă ar fi putut şi-ar fi rupt unul dintre picioare şi i l-ar fi înfipt directorului în fundul lui, ăla băţos că, poate așa, s-ar fi trezit şi el la realitate; poate așa ar fi reușit să-şi ia ochii de pe hârtiile din portofel şi şi-ar fi curăţat capul de gândurile de preamărire, putere şi cucerire.

Până la urmă, toți vroiau să acapareze cât mai mult, să îngroape totul cu ei.

Să cucerească…

Canapeaua s-a foit puţin, aşezându-se într-o poziţie mai bună. Cioara zboară prin fereastra deschisă, ducându-se în ale ei.

Spre diferenţă de alţii, pasărea e neagră numai la suprafaţă.

„Atunci”, judecă canapeaua, „când totul va ajunge la final, vor fi mulţi care-şi vor dori să fi fost albi.”.

Într-o lume, ca cea prezentă, nu trebuia neapărat să fii nebun ca să te crezi Napoleon...

Sfârşit de lume în 12 acte

Actul 2 „Miţa”

Tanti Miţa, călare pe bicicleta deşelată, prinde porţiunea de vale pedalând din răsputeri, aşa că, atunci când trece pe lângă bătrânelul ce merge spre casă cu un pepene galben în braţe, ara ceva viteză...

Acesta ţipă speriat, căci rochiţa înflorată a femeii i-a ajuns acesteia în cap şi moşul, pentru câteva secunde, crede că vede moartea care a venit să îl ia.

- Huo, nebuno!... Huo!...

Tanti Miţa se scutură disperată, încercând să-şi elibereze câmpul vizual, dar nu reuşeşte să scape de păcătoasa de rochie, decât atunci când roata din faţă i se opreşte în stâlp.

Zboară cu graţia unui urs proaspăt mâncat şi aterizează în mijlocul unor cutii pline cu fluturaşi electorali.

Se ridică clătinându-se cu ochii fulgerând la oamenii care se chinuiesc să fixeze un banner imens cu chipul primarului. Gândeşte că, într-un mod absurd, politica i-a salvat viaţa. Dacă nu erau cartoanele ar fi rămas înfiptă în ciment precum lumânarea în colivă.

Bodogăne:

- Ptiu! Să vă ia dracul de hoţi-pungaşi-nenorociţi!

Cei din jur cască gura pentru câteva clipe, timp în care muştele intră şi ies ca la ele acasă.

- Ce ai femeie?! reuşeşte să îngaime într-un final un tip blajin cu faţă de oaie. Eşti sărită de pe macaz, sau ce?

- Eu?!... Poate voi, că voi sunteţi ăia care în loc să săpaţi câmpul, umpleţi oraşul cu afişe deocheate.

- Deocheate?! Femeie, noi promovăm oamenii, facem politică, nu ne ţinem de prostii!

- Ăhă! rânjeşte tanti Miţa. Păi, bă, dacă politica e o curvă, atunci voi sunteţi peştii, nu?

Îşi recuperează ţanţoşă bicicleta şi o ia înapoi spre casă.

A fost o zi de pomină. Acum, până şi cerul s-a umplut de nori.

- Of, Doamne! mormăie baba. De ce nu-i trăsneşti tu pe toţi ăştia şi laşi doar unul, ca Ţepeş?

Cerul îi răspunde printr-un fulger, care izbeşte pământul la câţiva metri de ea.

„Na, că m-am dat naibii!”, gândeşte. „S-o fi băgat şi El în vreun partid!...”

După jumătate de oră, udă până la piele şi plină de nervi, ajunge în faţa curţii. Aruncă bicicleta peste gard şi deschizând băţoasă poarta, comentează:

- Ce, crezi că m-am speriat? Tot baba o să le-aprindă lumânări la toţi nenorociţii!

Cerul îi mai răspunde încă o dată, aruncând un alt fulger. De data asta, undeva jos, în vale.

- Uuuh! chiuie încântată. Dă-le, Doamne, dă-le!...

Fericită că au făcut pace, destupă o sticlă de ţuică şi îşi pune un păhărel.

După ce se mai încălzeşte oleacă, începe să toarne în două.

- Un ţoi pentru mine şi un ţoi pentru fiecare fulger de-al tău care nimereşte unde trebuie...

Ca şi când de sus i s-a răspuns, continuă:

- Da, stai fără grijă! Tu să-ţi faci treaba, că eu ţuică am...

    Soarele a început să mijească prin ferestrele nespălate. Tanti Miţa iese în bătătură înarmată cu un ciomag şi, tiptil, se îndreaptă spre gardul vecinului. Ulucile sunt putrede, aşa că, atunci când încearcă să-l escaladeze, cade dincolo cu jumătate din el. Pe moment rămâne lipită pământului, respirând sacadat. Din casa gospodarului nicio mişcare. Se ridică şi, cu ochii întredeschişi, porneşte înspre oborul porcilor. Trage zăvorul şi intră. Godacii zac într-o baltă de noroi şi rahat. Baba rânjeşte. Acum îi are în vizor. Trei bucăţi. Le arde câte una rapid cu ciomagul pe spate, după care o întinde. Porcii guiţă disperaţi. Uşa de la casă se deschide şi pe ea iese proprietarul. La timp, cât s-o vadă pe Miţa trecând prin deschizătura, unde puţin mai înainte fusese gardul.

- Nebuno! urlă. Ce faci? Ai luat-o razna? O să chem Poliţia şi o să te bag în puşcărie! O să...

Datorită gălăgiei pe care o face bărbatul, baba începe, încet-încet, să se trezească. Lasă bâta să-i cadă din mână şi se freacă la ochi.

- Ho, na! zbiară. Ce, Gheorghe, te-ai sculat cu faţa-n beci? Nu te mai pupă nevasta? Câinii nu-ţi mai ling mustaţa? Ce ai?

Vecinul mai are puţin şi îşi scapă ochii din orbite.

- Mario, zice pe un glas mai domol, tu ori eşti dusă cu pupăza, ori îl ai pe Dracul în tine. Păi, ce ai avut, femeie, să-mi strici gardul şi să-mi baţi porcii?

Baba se scarpină în moalele capului. Ţine minte că era în pat şi visa un câine ce tot încerca să muşte. Atât.

Încearcă cumva s-o dreagă.

- Lasă, Gheorge, că gardul oricum îţi cădea şi porcii tăi nu-s sănătoşi la căpăţână, că au încercat să mă muşte. Ar trebui să-i duci la Fane, la veterinar, şi să-i controlezi, să nu aibă vreo boală de-aia, ca la vaci. Într-o bună zi or să căpieze şi or să intre peste tine în casă şi or s-o apuce de faţă pe fufa aia de nevastă-ta! Că şi aşa a pocit-o Cel de Sus din naştere, de se întreabă lumea cum de ai luat-o! Ţi-a făcut vrăji, nenorocitule, dar ce ştii tu?! În mintea ta nu e loc decât pentru garduri şi porci şi să mă freci pe mine la fasole, aşa de dimineaţă...

Gheorghe trage aer în piept şi intră în casă. Unele lucruri mor exact cum le-a dat Dumnezeu. Se trânteşte în pat, înjurând. Înainte de a adormi, trege o privire fugitivă la nevastă. Arată... bine. Până la urmă, la aproape şaizeci de ani, cum ar putea să arate? În niciun caz ca un fotomodel.

- A naibii, babă nebună!

De afară, Miţa continuă să strige:

- Pleacă, mă, valea! Dormi-ţi-ai somnul de veci! Eşti exact ca ăia care ne vând ţara la hectar. Când e vorba de ceva mai de Doamne-ajută, fugiţi cu toţii la pocitaniile voastre de neveste! Şi să-ţi închizi porcii ăia, că dacă ţi prind, îi mănânc!

Un purice umflat îi sare de pe braţ în prispa casei. Baba îşi opreşte discursul şi începe să-l urmărească. Puricele îşi continuă traseul în casă, unde, cu un salt demn de Cartea Recordurilor, aterizează în pat, pe pernă.

- Al naibii, cu picioarele tale cu tot! exclamă baba. Te pomeneşti că te-am trezit prea de dimineaţă şi acum ţi-o fi somn...

    Omul observă bancnota de zece lei care tocmai i-a scăpat din buzunar, dar până se se întindă după ea, baba o înhaţă.

- Uită-te, scuipa-m-ar norocul să mă scuipe! Cum vin banii la Miţa!

Victima strânge din dinţi, dar nu zice nimic. Nu are chef de scandaluri inutile. Tot satul ştie că tanti Miţa nu are toate ţiglele pe casă. Pleacă mai departe, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Când intră în bodega înţesată de clienţi, baba după el.

- Ia zi, Fane, îl opreşte, dai şi tu o tărie?

Fane mormăie de ceva legat de cruci şi parastase, dar bagă mâna şi scoate portofelul.

- Nu mai face faţa aia! îl mustră Miţa. Că eşti doctor, ce naiba! Ai bani. Chiar dacă, în loc de oameni ologeşti animale, tot aia e! Că tot neamul vostru al lui Ciupitu a trăit din carne, deşi, în curtea voastră nu a călcat vreodată picior de animal... Păi, ce aveţi nevoie când vin proştii şi vă îndoape frigiderele cu de toate? Parcă, dacă ai azvârli câteva mâini de tărâţe pe zi în bătătură, ţi s-ar rupe maţul, nu alta!

- Gata, bre! o linişteşte bărbatul. Uşor, că îmi zdruncini creierii! Hai să-ţi dau o duşcă şi lasă-mă în pace!

Se îndreaptă spre o masă liberă, dar baba cu paharul de ţuică tot după el.

- Fane, stai, mă, să te întreb ceva!

„Paştele măsii!”, gândeşte acesta. „Cum naiba de m-am ploconit cu dementa pe cap, tocmai azi?!”

- Întreabă-mă şi lasă-mă, că am şi eu probleme ca tot omul.

- Probleme? face Miţa trăgându-şi un scaun. Dar ce, mamă, ţi se ofiliră florile în curte? Ţi s-a tras vinul în butoi şi ai trecut pe apă, sau ce?

- Nu, bre, am nişte necazuri acasă cu femeia. Dar nu e asta treaba matale!

Baba dă pe gât paharul dintr-o singură mişcare, mormăie un „Primeşte-l Doamne şi pe ăsta!”, după care începe să turuie:

- Auzi, mă, doctore, hai să-ţi zic o poveste.

Bărbatul dă dezaprobator din cap, dar Miţa continuă:

- Acum ceva timp, cam cu vreo trei primari în urmă, când furtul la drumul mare încă nu se legalizase şi muzica nu însemna doar pipiţe dezbrăcate în mână cu ştiuletele, la noi în sat a fost o petrecere mare de tot. O nuntă de om înstărit. A venit tocmai de la Brăila un acordeonist, care a cântat de suflet trei zile şi trei nopţi. Îi umbla glăsciorul precum la ăştia de azi promisiunile de mai bine. Mocă, aşa îi zicea. Băiatul ăsta, când a ajuns aici, nu bea, nu fuma, nu se uita după femei. Îţi dădea impresia că e scăpat din vreo pustietate de undeva.

Cum-necum, Diavolul şi-a băgat coada şi după ce s-a terminat cu mâncatul diferitelor orătănii şi petrecăreţii s-au retras la casele lor, Mocă ăsta de care îţi vorbeam a dispărut. Drăcia e că a făcut-o cu tot cu mireasă. Mirele s-a supărat foc şi chiar se pregătea să pornească pe drumul Brăilei, când, hopa! vine telegramă. „Nu mă căuta. Între noi totul s-a terminat. Îl iubesc pe Mocă.” Citind asta, proaspătul divorţat a lăsat-o în plata Domnului. După două luni încheiate, ghici cine vine în sat!

- Mireasa! exclamă Fane.

- Nu, mă, stai uşor! Mocă! După două luni, apare Mocă. Cu o spărtură din vechiul acordeon atârnându-i în spate, cu o ţigară în colţul gurii şi duhnind a poşircă de la trei poşte. S-a dus drept la mirele păgubit, s-a pus în genunchi cerându-i iertare, după care, cu lacrimi în ochi, l-a rugat s-o ia înapoi pe cumătra, că-i mâncase zilele, nu alta! Omul, slab de înger, a acceptat, într-un final, dar acum să vezi altă bazaconie, că nevestica nu venea singură, ci cu ceva în burtă... Cu un mic cântăreţ, înţelegi tu! Până la urmă, Mocă s-a retras în sihăstria lui şi cei doi porumbei au rămas împreună, de parcă nu se întâmplase nimic. Atât...

Veterinarul întinde mâna după sticla de bere, dar aceasta s-a evaporat ca prin minune. Miţa râde.

- Păi, zice el, şi ce s-a întâmplat cu cei doi?

- Ce naiba, se miră baba, în timp ce se ridică, păi tu nu ştii?

- Nu...

- Hm... Să spunem doar că, dacă vreodată ţi-ar da prin minte să-i faci un acordeon cadou lui taică-tu, nu ar fi o idee prea strălucită.

   Baba a ajuns acasă un pic mai „pilită” decât de obicei, dar cu toate astea, s-a aşezat la masă şi a pus un rând de ţuică în două pahare. Pe cel din faţa ei a apucat să-l bea, dar la celălalt nu a mai ajuns, că a apucat-o oboseala. Acea oboseală care îţi închide ochii, fără să-i mai poţi deschide vreodată. O găseşte poştăriţa de dimineaţă, care a venit să îi aducă pensia.

Tanti Miţa stă rezemată cu capul de coate, de parcă ar dormi. În faţa ei, un pahar gol. În dreapta, un pahar ochi de ţuică în care pluteşte o gânganie umflată ce aduce cu un purice.

E îngropată creştineşte.

Două zile soarele nu mai vrea să apară. Când o face, pornind de la vale spre deal, luminează mai întâi o pancartă electorală cu un chip zâmbind, pe care scrie mare: „Uăăă prostituţia!”

Apoi, trece prin dreptul unei curţi, în mijlocul căreia un bărbat sparge un acordeon. Ajunge în dreptul casei unde a trăit tanti Miţa. Acolo, în nădragi, în timp ce porcii aleargă prin bătătură guiţând de parcă ar fi loviţi de streche, un bărbat se holbează la gardul dărâmat. Îl reparase doar cu o zi înainte.

O cioară ce stă pe-o creangă aude hulituri, dar nu reuşeşte să vadă pe nimeni. Când, din senin, o piatră prinde viaţă şi zboară înspre ea, se sperie şi îşi ia zborul.

În aer se simte un miros puternic de ţuică.

- Unul pentru mine şi unul pentru tine, zice vocea, după care se pierde în neant.

Sfârşit de lume în 12 acte

 Actul 1 „Mărin”

    E noapte. Mărin, la lumina veiozei, frunzăreşte cartea pe toate părţile. Nu e nici un dubiu: cărţii îi lipsesc zece pagini.

- Mama voastră de nesimţiţi! mormăie. După ce că sunt preţurile care sunt…

- Cu cine vorbeşti? face nevastă-sa din pat. S-a făcut dimineaţă?... Vrei ceva?... E încuiată uşa de la intrare?... Lumina la baie ai uitat-o aprinsă?...
Numai ea poate pune atâtea întrebări deodată.
- Nu vorbesc cu nimeni, nu e dimineaţă, nu vreau nimic, e încuiată, e stinsă…
- În ce ordine?

„Ce?!...”

- Ce vrei să spui?

- Cum adică?

Mărin se scarpină în cap ca o maimuţică. Nu îi mai răspunde. „Doarme. Vorbeşte aiurea, aşa facem toţi…”

Tot ea e aceea care continuă:

- Puteam să jur că nu vrei nimic!
Asta chiar că îl lasă cu gura căscată.
După câteva clipe de tăcere, o întreabă:

- Ce vrei sa spui cu asta, dragă?
- NIMIC , subliniază ea cuvântul. Absolut NIMIC, scumpule…
I-a închis pliscul.

„Ce naiba?!”, îşi zice. „Vrea să facem dragoste?!..."
Lucrul acesta nu l-au mai făcut de multicel. Sunt căsătoriţi de un an, dar parcă au trecut zece. El preferă să citească, ea să doarmă.
Se uită la ceas. E trei dimineaţa.
Se apleacă deasupra ei şi începe să o sărute încet. Întâi pe ochi, pe obraji, apoi pe gură. După câteva secunde, se trezeşte.
- Adu-mi şi mie puţină apă! îl roagă.
El se grăbeşte să-i îndeplinească dorinţa. Într-un fel, care în acest moment i se parte absurd, se simte excitat.
După ce ea termină de băut, Mărin îi ia paharul din mână, îl pune pe noptieră şi face o încercare de căţărare . E întrerupt brutal la jumătatea drumului.
- Ce crezi că faci? e întrebat.
- Păi... dragoste! Exlamă el nedumerit.
- Nu, scumpule, e pus la punct, ceea ce faci tu acum e NIMIC!
Soţioara îşi reia poziţia de somn şi în câteva secunde adoarme.

Momentul ăla „sexy", îl blochează de-a binelea.

- Fir-ai a dracului cu mă-ta! o înjură în şoaptă.

Se îndreaptă spre bucătărie pune de o cafea. I s-a dus naibii şi „cheful” şi somnul.

    Printre multe alte concluzii tâmpite pe care le-a tras, sau la care a ajuns, în viaţa lui, se număra şi asta: frigiderele astea „şmechere” scoase după ’89 îţi halesc mâncarea.

Nu e posibil să depozitezi două kile de cabanos, ca peste câteva minute, să nu mai găseşti din încolăciturile de carne decât o sfrijitură amărâtă, pierdută într-un colţ de raft, ce stă şi tremură înfricoşată.

Când deschizi uşa frigiderului, se înmoaie toată de bucurie crezând că în sfârşit i-a apărut salvatorul, dar surpriză: dintr-o gură, ajunge în alta.

- Nu mai e nimic în frigider! strigă după nevastă-sa care zace-n pat, hipnotizată de o telenovelă argentiniană, în care un moş beat se chinuie să castreze un taur.

- Îl omoară, îi răspunde ea. Să vezi tu dacă nu-l omoară...

Îşi muşcă buzele şi mai dă o strigare.

- Nu e nimic în frigider! E oglindă...

- Du-te şi fă piaţa!

- Păi, am făcut-o de dimineaţă! icneşte disperat, scormonindu-se prin buzunare.

- Atunci, îi aruncă ea total absentă, te duci mâine la prima oră.

Ce naiba înseamnă „mâine la prima oră”? Dacă se ia după stomacul care chirăie precum un pui de mâţă, ar însemna acum.

Deschide uşa la cămară şi începe să comenteze:

- Cartofi nu sunt, ceapă nu e, fasole nu e, orez nu văd. Era o pungă de spaghete... Nu mai e. Pâine...

Hai că asta e culmea! Îşi aminteşte clar că a luat trei pâini şi... Le zăreşte pe bufet. Se mai linişteşte. Poate Dracul nu era chiar aşa negru…

Rupe un colţ şi deschide uşa frigiderului.

Ţeapă! Uitase.

- Canibalule, mormăie printre dinţi.

Molfăind din pâine precum un bătrânel din proteză, se pune în pat lângă nevastă-sa. Chiar atunci se termină şi telenovela.

- E culmea, îi reproşează ea. De fiecare dată când vii lângă mine, se duc naibii toate filmele.

Se ridică nervoasă şi pleacă în bucătărie. După două minute, o aude:

- E goală cămara! Şi frigiderul la fel...

- Ia o bucată de pâine, o atacă el, rânjind.

Butonează telecomanda, dar nu dă decât de ştiri din viaţa politică.

- Mama voastră de nesimţiţi! izbucneşte înfuriat.

Un senator tocmai anunţă pe un ton mortuar, că noi o ducem încă bine, dar de la anul va fi mai rău. Apoi, se urcă în maşina lui de o sută de mii de euro, şi pleacă.

„Să mori tu!...”, îşi zice Mărin.

 Cu ochii la restul de colţ, îl apucă râsul.

- Auzi, îi zice neveste-sii, de azi înainte pâinea care se usucă nu o mai aruncăm, o ascundem.

- De ce?! se miră ea.

- Lasă, îi răspunde, că o să vezi tu în curând.

Oricum, un lucru e sigur. Mâine dimineaţă, înainte să facă piaţa, va scoate frigiderul din priză şi îl va arunca pe geam.

Dar nu mai apucă să facă nimic. De dimineaţă, scumpa lui soţioară, în drumul ei spre piaţă, va călca strâmb, luxându-şi o gleznă. Un tip, amabil, o va lua în braţe şi o va conduce până la apartamentul lui din apropiere. Soţioara lui Mărin va găsi acolo două televizoare şi un frigider plin de mâncare. Va fi atât de încântată, încât va uita să mai plece.

La aflarea veştii, Mărin va comenta:

- Tot răul spre bine…

Totuşi nu s-a putut decide spre al cui bine se îndrepta toată povestea.

 

   „…Biciul e lung din piele de vită încălţată şi încărcat cu bile de plumb folosite la pescuitul peştişorilor de aur. Când pocneşte în mijlocul mulţimii prosternate care visează tâmp la viitoruri imposibile, în care conducătorii sunt oameni drepţi şi salariile depăşesc mia de euro, lasă răni adânci. Răni peste care se presară sare, deorece oamenii nu mai au încredere în medicamente, prea mulţi au crăpat din cauza lor. Cei de la putere se arată indignaţi de mersul lucrurilor şi recomandă căi simpliste prin care cel de rând să trăiască „bine”. Muritorii caută să revină la obiceiurile străbune, la mama natură, măcar dacă totul merge ireversibil prost, să trăiască mai mult, doar pentru a face în ciudă sistemului, dar acesta din urmă, confundă întoarcerea la natură cu căţăratul în copaci. Ni se servesc banane ca la maimuţe, comenzi de bază ca „şezi-mergi” şi dojeni părinteşti legate de faptul că greşim gândind prea departe, în loc să ne vedem de viaţa noastră. De copăceii noştri uscaţi şi cu crenguţe lipsă.

Cei care judecă prea puţin îşi doresc să se trezească de a doua zi mai deştepţi şi cei care judecă prea mult şi-ar dori să fie proşti. Măcar aşa nu şi-ar mai pune atâtea întrebări şi ar reuşi să-şi bea apa din pahar, fără să mai observe mizeriile ce plutesc prin ea.”

Mărin pune ziarul deoparte, căci cel de lângă el tocmai i-a spus ceva, dar nu a reuşit să înţeleagă.

- Ce?! Mai zi o dată, că nu eram atent…

- Ţi-am spus că săptămâna trecută a fost ziua internaţională a bursucilor.

Mărin îl priveşte tâmp.

- Acum, ai auzit?

- Am auzit, îi răspunde printre dinţi. Şi, care e treaba, s-a ţinut vreun dineu oficial, ţi-a făcut vreun bursuc cinste?

Omul se uită la Mărin de parcă s-a urcat în vârful plopului şi a căzut în cap.

-Ce-ai mă? face acesta. Te-ai ţicnit? Dacă ştiam că ai o problemă cu bursucii, tăceam naiba din gură!

Pentru câteva clipe se cercetează din priviri, încruntaţi. Fiecare crede despre celălalt că a luat-o razna. Până la urmă, amicul cedează:

-  Hai, mă, Marine, să mergem la o bere!

- Aşa mai da! Se îmbunează Mărin.

Se reped în primul bar.

În timp ce degustă orzoaica la halbă, Mărin realizează că a plecat de acasă fără portofel.

- Ai bani? îl întreabă pe cel din faţa lui.

- Nu, de ce?

Mărin rânjeşte. Îşi termină berea dintr-o înghiţitură, îşi şterge spuma din colţurile gurii, se ridică şi urlă din toate puterile:

- Şi ce, mă, crezi că îţi fac cinste bursucii?!...

Cu astea zise o ia la fugă.

În graba de a-l ajunge din urmă, amicul lui se împiedică de o măsuţă, o dărâmă şi aterizează între cracii unei cocoane. Mărin nu se poate abţine şi cu riscul de a fi prins, revine la locul „crimei” şi îl dojeneşte părinteşte:

- Mitică, fir-ai al naibii de nesimţit! Păi, ce faci, mă, nevasta te aşteaptă acasă şi tu te ţii de prostii?!...

 Cămaşa e călcată doar la guler, dar e ascunsă bine de sacou, aşa că nu contează. Mărin se chinuie să pară pe cât poate a om cu capul pe umeri, dar e greu să facă asta. Pe angajatorul lui îl cheamă „Pană Cucuvel”. Îşi înghite saliva precum găluştele, încercând să nu izbucnească în râs. Genul acela de râs care nu aduce nimic bun cu el. Se gândeşte la pisica moartă, la puloverul ars cu fierul de călcat şi la multe alte tâmpenii.

- Pană Cucuvel, îi repetă tipul din faţa lui. Dar cum mie îmi place să fiu prieten cu angajaţii şi nu şef, poţi să-mi spui Cucu.

„Of Doamne”, îşi zice în gând, „numai asta nu trebuia să spui”.

- Pentru mulţi ani, îşi începe „şeful” povestea, am lucrat la o fermă de păsări. Găini…

„Nu mai spune!” chiţăit Mărin în gând. „Să înţeleg că tu eşti primul om care a ieşit din coajă. Maică-ta a fost prima găină care a ouat prin cezariană…”

- În prima fază,  am lucrat direct cu găinile…

„Vai de mine! Şi în ce limbă comunicaţi, în „găineză”?”

- Apoi, i-am lăsat pe alţii să facă asta şi am lucrat cu oamenii…

„Extraordinar! De ce, nu mai aveai loc pe cuibar? Sufereai de claustrofobie, nu mai suportai incubatorul?”

- Atunci a fost momentul în care am realizat că menirea mea era să comunic cu oamenii…

„Primul exemplar fără pene…”

Mărin e atât de roşu la faţă, încât, bărbatul se sperie crezând că îi e rău şi se repede să îl servească cu un pahar de apă.

- Vă simţiţi bine?

- Da, îngaimă, vă rog, continuaţi…

- În anul 2000, am câştigat un premiu internaţional pentru cel mai mare ou făcut vreodată de o înaripată…

„Uf… Cred că a durut când a ieşit…”

- De la un simplu angajat, am ajuns peste noapte şef, cu un salariu decent şi bineînţeles, o nevastă tânără şi frumoasă…

„Felicitări! Şi care este numele norocoasei găini?”

- Ha! scapă fără să vrea.

- S-a întâmplat ceva? se miră domnul Cucuvel.

Mărin nu mai rezistă şi îi răspunde zâmbind:

- Îmi cer scuze. Câteodată, în minte, aud voci.

Cucuvel îl priveşte din trei unghiuri diferite, după care îl întreabă:

- În ce limbă?

- Poftim?!

- În ce limbă auziţi vocile?

Asta e deja prea mult.

- În cantoneză…

- Păi, face el nedumerit, cunoaşteţi acest dialect?

- Eu, nu, dar îmi traduce vocea.

Mărin rânjeşte cu gura până la urechi. A mai întâlnit el oameni nebuni, dar cel din faţa lui îi întrece pe toţi.

- Aha…

Domnul Pană Cucuvel  ridică meditativ din umeri şi trage concluzia:

- De oameni ca dumneata e întotdeauna nevoie. Vocea din mintea dumitale mai ştie şi alte limbi? Odată am întâlnit un om care vorbea cu porcii…

Mărin îşi face cruce cu limba-n cerul gurii şi se pregăteşte să se ridice odată de pe scaun şi să părăsească „ferma animalelor”, când uşa de la birou se trânteşte de perete şi intră un tip între două vârste. Pe faţă i se citeşte furia.

- Cucuvel, ce dracu faci, mă, aici? Mă, tu chiar eşti nebun? Ieşi afară! Acum!...

Cucu dispare spăşit.

- Mă scuzaţi, face tipul, Cucuvel e un angajat de-al meu, puţin mai retardat. Sper că nu v-a deranjat prea mult…

- A, nu! îi răspunde Mărin. Chiar a fost distractiv…

- Bun, zice adevăratul şef. Atunci să vă luăm interviul, căci pentru asta aţi venit, nu? În primul rând, să facem cunoştinţă: numele meu e Puiu Cocoşel, dar prietenii îmi spun…

- Domnule, îl întrerupe Mărin cu lacrimi în ochi, pe când se îndreaptă spre uşă, las-o dracului de treabă!

Pleacă spre casă râzând. Pe drum se întâlneşte cu un prieten căruia îi povesteşte toată tărăşenia, dar acesta nu îl crede. Întâmplarea pare prea ireală chiar şi pentru el.

De a doua zi se apucă de băut. Dar tare de tot.

    Cele mai tâmpite lucruri nu i se puteau întâmpla decât lui. Îmbătrânise apăsat de ideea asta. Fără iubire, fără prieteni, fără responsabilităţi.

Din viaţa asta nu rămăsese decât cu o bicicletă. Acesta era motivul lui de laudă, căci: „…această bicicletă a trecut printr-un război mondial şi a luat o medalie de vitejie şi bicicletele de genul ei trebuie respectate, căci datorită lor, voi, ăştia mici, acum fumaţi şi beţi bere şi…”

De fapt, Mărin nu îşi mai amintea nici ce făcuse cu o oră în urmă şi bicicleta era vai de capul ei, nefuncţională, bineînţeles, dar avea o poveste şi erau mulţi care o ascultau cu musca-n gură. Grupul de fani era acelaşi, dar povestea se schimba de la zi la zi.

Apoi a urmat seara cu pricina, seara aia blestemată, când tanti Miţa a intrat în crâşmă mirosind a spirt şi s-a aşezat pe singurul scaun liber, care s-a nimerit să fie cel de lângă Mărin.

Acesta, învăluit de amestecul a trei băuturi diferite, a privit-o pe cât putea el de drept, după care s-a băgat în vorbă:

- Frumos tatuaj. Ce reprezintă?

Miţa i-a urmări privirea fixată pe încheietura mâinii şi i-a răspunse în sictir:

- Ce tatuaj, mă?!... E o brăţară.

Mărin şi-a băgă un deget în ureche, gânditor, după care a continuat:

- E frumos. Şi cine ţi-a făcut brăţara?

Miţa a ras un gât sănătos din sticla de bere, după care l-a repezit:

- Ce ai, mă, nu eşti sănătos la cap? Am cumpărat-o, că o dăduse cineva la amanetat şi am luat-o eu. E brăţară, nu tatuaj!

Mărin s-a trase înapoi icnind, căci, încercând să-şi aprindă o ţigară, îşi pârlise părul din nas.

- Mama ta de brichetă!...

Acum scăpase şi ţigara jos şi aceasta se rostogolise pe sub masă, undeva.

- Şi spuneai că acesta e tatuaj din ăla pe care îl poţi scoate?

- Auzi, a mârâit Miţa, ţie chiar că ţi s-a prăbuşit etajul! Ce vrei, mă, până la urmă? De ce dracu nu mă laşi în pace?

Mărin a rânjit, căci ajunsese unde vroia el.

- Dai şi tu o bere?

- Ce?! Tu nu vezi, mă, că ţi se plimbă ochii ca păduchii pe găină? Tu chiar crezi că mai duci o bere?

- Ce?! a guiţat Mărin cu orgoliul călcat în picioare. Tu, femeie, nu ştii ce spui! Dă tu bere, că vedem noi care cade primul sub masă!

- Auzi, l-a atacat Miţa, eu dau, dar dacă tu cazi primul şi eu câştig, ce pierzi?

Mărin a calculat rapid în puţina-i minte rămasă şi spun rapid, căci nu prea avea ce să pună la socoteală în afară de…

- Bicicleta! Dacă pierd, îţi dau bicicleta…

În crâşmă s-a făcut linişte şi toţi l-au priviseră surâzând, dar Mărin vorbea serios.

Aşa a început concursul.

La prima bere, Mărin şi-a pierdut controlul asupra gurii şi tot ce a ieşit din ea a fost spurcăciune. La a doua bere, şi-a pierdu controlul şi asupra membrelor inferioare care i-au rămas încolăcite după picioarele scaunului şi, după a treia, a pierdut bicicleta.

Miţa a plecat cu noua achiziţie în cârcă, Mărin a rămas lipit de masă.

- Marine!... Marine! a scuturat de el crâşmarul după câteva ore. Scoală, bre, şi du-te acasă!

- În gât! i-a răspuns acesta. Cu bicicletă cu tot! Femeia dracului… Eu port de ani şi… La luptă cu vitejii mei şi spiţa mă-sii, că de nu o să…

Crâşmarul a stins luminile, a încuiat uşa şi a plecat. Nu era prima oară când îl lăsa dormind.

Dimineaţă, când soarele a răbufnit prin ferestrele spălate de ploaie, Mărin a sughiţat o dată lung şi s-a trezit.

Pentru restul lumii începea o nouă zi, normală, dar pentru el…

Tot ce a avut pe lumea asta, a fost o poveste, dar cu o seară în urmă o dăduse pe trei beri.

În soarele orbitor, o cioară a croncănit asurzitor.

- Huo! a hulit-o Mărin, dar fără nervi.

Ca să fii nervos trebuia să ai ceva la care să ţii, dar el, acum, nu mai avea Nimic…

Scrisoare deschisă către oameni închişi

Oare când s-a sfârşit începutul? Oare când cuprinsul a devenit încheiere? Cine sunteţi voi ăia care parafaţi viaţa tuturor de parcă v-ar aparţine? Ce sunt legile? Cine le-a creat? În ce scop?

Nu îmi aduc aminte ca eu, personal, să fii semnat ceva cu care să fiu sau nu de acord.

Nici cei de dinaintea mea, cu siguranţă. Daca poporul reprezintă un organism, cum naiba de am ajuns noi să fim bătăturile de pe talpă? Talpa cre ne calcă mereu şi mereu...

Am auzit de multe ori expresia „dacă nu îţi convine pleacă”.

De ce eu şi nu voi? Aş vrea, ca şi mulţi alţii să vă duceţi, să dispăreţi. Străbunii mei şi-au vărsat sângele pentru ca eu să pot trăi zâmbind. Să fiu liber, să am drepturi. În schimb am rămas cu o căruţă de taxe şi cu imposibilitatea de a plăti extenuantele rate la diversele bănci. Credeam că am trecut cu toţii de vremea în care singurul scop era supravieţuirea.Am ajuns un popor de zombi, care rânjim pe stradă, doar să ne aflăm în treabă, sau pentru a ne arăta colţii. Dacă era la modă plânsul eram mai relaxaţi, mai adevăraţi, mai cinstiţi. Ne întreţinem zilele cu gândurile blocate în trecut, fiindu-ne frică de viitor. Nopţile ne rugăm la un Dumnezeu căruia îi este greu, dacă nu imposibil să ne mai răspundă. Şi el, mult prea afectat de lista interminabilă de cereri, dureri şi rugăminţi. Până şi cei, cărora fundul le stă cocoloşit între perne moi cu preţuri care depăşesc valoarea unui salariu mediu pe un an de zile, se roagă pentru înălţarea unei vile, sau achiziţionarea unei noi maşini. Poate vă ziceţi că sunt nedrept şi că oamenii cu situaţie materială prea bună pentru timpurile noastre au şi ei dreptul să se roage. Să o facă. Dar din moment ce ai ajuns rege, într-o viaţă în care majoritatea se hraănesc cu aer, roagă-te pentru ei, nu pentru o a doua coroană. Chiar şi văzut de Sus, totul pare o mare prosteală pe faţă.

De ce? Pentru că aşa e!

Nu mi-am ales eu să fiu acela care bate numai la porţi închise. Porţi, care de fapt nici nu există, fiind doar desene nereuşite de-a lungul pereţilor de beton. De-a lungul gardurilor de sârmă ghimpată care ne împrejmuiesc lumea. Teoria darwinistă s-a prăbuşit. În fruntea lanţului trofic au ajuns retardaţii. Cei care nu stiu să lege două cuvinte şi pentru care restul sufletelor e o mare de balast. La putere sunt găştile, lingăii şi nenorociţii. Specimene care ar trebui să conducă în cel mai fericit caz o închisoare. Şi asta de dinăuntru. Cine mai suntem noi? Ce mai suntem?  Ce mai învăţăm unii de la alţii? Unde a dispărut puterea de a deschide o carte? De ce în loc să treci printr-o librărie, o ocoleşti de la distanţă, sub pretextul că toate sunt scumpe? De ce aceiaşi bani îi laşi în primul bar?

Ne găsim subterfugii în absolut orice, numai in ce ar trebui, nu. Lucrurile esenţiale sunt date încet uitării şi inlocuite cu diferite activităţi care te ajută să uiti că trăieşti.

„ De abia aştept să treacă şi ziua asta.”

Cât de dureroase sunt cuvintele!

De ce am fi nerăbdători să treacă? 

Ar fi normal să ne dorim să ţină o veşnicie.

Acest text va fi îngropat printre multe altele şi tot ca ele, ca şi majoritatea dintre noi, de altfel, va avea un destin total nepotrivit şi nefericit.

Şi uite aşa, mai trece o zi care ne apropie cu încă un pas de moarte. Câtă suferinţă, câtă neînţelegere ne acordăm gratuit unul celuilalt!

Cât de greu a ajuns să îi spui cuiva că îl iubeşti şi cât de uşor a devenit să îl dai dracului.

Blocaţi în neputinţa de a mai fi tot ce am fost odată, pentru că nu mai ştim cum să facem asta, ne folosim de ţărâna pe care alţii îşi plantează castele doar pentru a ne îngropa. Asta, dacă avem bani de groapă, desigur. Exact ca şi viaţa, moartea a ajuns o problemă. Ai nevoie de bani şi pentru a trăi, şi pentru a muri.

Un bătranel spunea, săracul, că în toată viaţa lui nu a reuşit să-şi strângă nici măcar bani pentru cele necesare înmormântării.

Câti sunt în cazul lui? Mulţi. Prea mulţi ca sa nu te pună pe gânduri.

L-am rugat pe un amic să mă descrie într-un singur cuvânt.

- Falit, mi-a răspuns aproape instantaneu.

- Ghinionist, mi-a zis mama.

- Visător. De fapt aerian ar fi şi mai corect, mi-a trântit-o iubita.

Hm… Ăsta sunt eu. Calităţile îmi sunt în acelaşi timp defecte.

Închei această scrisoare deschisă către oameni închişi printr-o bătaie la uşă.

- Cioc-cioc...

Eu sunt eu, mă ştiu, voi sunteti voi, vă ştiţi, dar nu pot să nu mă întreb cine sunt în realitate Ei? Ei, care baricadaţi după uşile capitonate cu minciuni şi trădări, ne învaţă pe noi cum să ne dorim să ne stingem cât mai repede.

Cine sunt ei şi ce mama naibii mai caută încă acolo? 

Faliment

                               

 „Într-o lume în care păcătoşii se înmulţesc precum şobolanii, primul care dă faliment e Dumnezeu.”

O frază tâmpiţică. M-am trezit cu ea răsunându-mi în cap, încă de la primele ore ale dimineţii. O dimineaţă friguroasă de toamnă. Am rumegat-o şi am tot rumegat-o, nereuşind să-i înţeleg însemnătatea. Apoi, când mai că aproape scăpasem de ea, mi-a venit răspunsul ciocănind la uşă.

Popa a intrat în casă precum o furtună, aruncând ocheade de vultur în stânga şi-n dreapta.

- Pentru cotizaţie, a răcnit. Pe anul ăsta. Câţi inşi? Adică, membri?

Cu gura căscată, mă priveam cu coada ochiului în oglinda din hol. Trebuia să surprind momentul. Să-l imortalizez mental pentru totdeauna. Eu cu faţa mea de prost.

Cred că arătam destul de convingător, căci preotul m-a întrebat:

- Probleme? Handicap? Pensie?

- Ăăăă... nu.

I-am răspuns cu jumătate de gură. Începusem să mă gândesc serios la problema asta.

„Bă, poate sunt retardat şi ar trebui să primesc bani de la stat. Ar cam fi cazul să mă interesez să văd cum stă treaba.”

Omul negru a continuat:

- Familie? Singur? Copii prin alte părţi?

Cu toate că puteam jura că asta nu mai e posibil, gura mi s-a lărgit şi mai mult.

- Adică, mai locuieşte cineva aici?

I-am zis un „nu” atât de încet, încât m-a pus să-i mai repet odată.

„Eu cred că ăsta vrea să se mute cu mine”, am gândit. „Poate există vreo lege care să-i permită asta.”

În ţara lui Ghici, niciodată să nu afirmi că le ştii pe toate.

- Vă costă 25 de lei, mi-a zis, deschizând un carneţel pe a cărui copertă trona o lumânare.

- Da.

M-am repezit la cuierul în care stăteau spânzurate gecile şi am început cotrobăiala prin buzunare. În prima, nimic. La a doua şi a treia la fel. La a patra s-a schimbat foaia. Când mi-am înfipt degetele în interiorul buzunarului de la piept, bancnotele s-au agăţat de mine precum lipitorile.

- Ha! am făcut victorios. Ce zici de asta? Ce avere zăcea aici şi eu...

- Domnule, mi-a stricat popa bucuria, aia e haina mea.

Aha... Adevărul e că nu observasem când oaspetele meu îşi atârnase bulendrele în cui.

M-am îndreptat spre cameră bombănind. Singura şansă rămăsese spartul puşculiţei. Am apucat porcuşorul zâmbăreţ şi l-am izbit de perete.

- Ce să-ţi fac, am mormăit. Eu nu am nimic personal cu tine. Dumnezeu vrea asta.

Am strâns mărunţişul împrăştiat şi i l-am înmânat popii.

A râs.

- E periculos metalul. Dacă te prinde o ploaie, te poţi alege cu un trăznet de toată frumuseşea.

A făcut stânga împrejur şi dus a fost.

Am ieşit pe balcon, urmărindu-l cum se îndepărtează. În faţa primului chioşc s-a oprit. Şi-a scos din buzunarele largi „cotizaţia” mea zornăitoare şi a dispărut înăuntru.

- Hm, mi-am zis. Se duce să-i schimbe. Oare începe ploaia?

Peste două minute a reapărut victorios, în mână cu un pachet de ţigări. S-a aşezat pe o băncuţă, după care şi-a aprins una relaxat.

M-am uitat şi eu după pachetul meu, dar era gol. Bani nu mai aveam.

„Într-o lume în care păcătoşii se înmulţesc precum şobolanii, primul care dă faliment e Dumnezeu.”

- Da, mă, m-am răţoit la oglinda prăfuită. Dar poate ar fi vremea să se lase de fumat, nu?!...