Totalul afișărilor de pagină

Lista mea de bloguri

Faceți căutări pe acest blog

luni, 3 ianuarie 2011

Sfârşit de lume în 12 acte

 Actul 3 „Canapeaua”

   Canapeaua era din piele fină de un alb imaculat. La origini i-a aparţinut unei persoane din lumea interlopă, care a trimis-o „pachet” unui „nenea doctor”. În felul ăsta, canapeaua a aterizat într-un spital şi a rămas acolo, în ciuda faptului că nu suferea de probleme de sănătate. Măcar aşa, la prima vedere.
Oricum, nenea doctorul nu era un orişicine, ci ocupa pompoasa funcţie de director şi, în plus de asta, era şi vicepreședintele local al actualului partid de la putere.
În realitate canapeaua era albă, dar asta nu se putea spune şi despre cei care o foloseau ca mijloc de relaxare.
Pe ea îşi odihniseră portofelele grase o grămadă de tipi care îşi creaseră viaţa pe suferinţa altora, şi pentru fiecare zâmbet de-al lor existau, garantat, cel puţin zece oameni care plângeau.
Dacă ar fi fost posibil, canapeaua ar fi făcut o triere preventivă a celor ce-şi înfigeau poponeţul în pielea ei. Chiar dacă ea nu reprezenta decât un lucru făcut de mâna omului, nu însemna ca nu avea propria-i demnitate. Câteodată, stând pentru mai mult timp pe loc, începeai, fără să vrei, să descoperi multe din lucrurile „nevăzute”, nebăgate, în mod normal, în seamă. Când aerul din cameră devenea închis, deschideai fereastra şi în câteva minute se aerisea, dar atunci când Lumea începea să pută… Să spunem că încă nu s-au fabricat ferestrele pentru lucrul ăsta.
Dar, ce să-i faci, asta însemna viaţa: faptul că tu erai alb din naştere, nu te ferea de funinginea celor din jur.
Cu o zi în urmă, pe ea se aşezase un om simplu care venise cu o plângere şi când acesta s-a ridicat oftând, canapeaua a suspinat şi ea. Era prea veche în „meseria” asta pentru a-şi da seama că vorbele de genul: „O să luăm măsuri, nu vă faceţi probleme, bine că aţi venit să-mi spuneţi!”, se traduc, de fapt, ca „Cele cinci minute s-au terminat, dispari şi tu odată, căci chiar dacă te-am lăsat să-mi povesteşti, nu înseamnă că mă şi interesează!”
Vasile îl chema pe om, dar prietenii îi spuneau Sile. Sile fusese plecat pe un vapor, căci de meserie era mecanic-motorist şi pe când se întorcea cu nava în ţară, a alunecat pe o scară şi s-a zgâriat rău la genunchiul drept. Pe moment, s-a dezinfectat el şi s-a pansat, dar se părea că problema era mult mai gravă, deoarece genunchiul a continuat să se umfle şi să capete o culoare vineție suspectă. Așa a ajuns la spital. Medicul specialist, l-a trimis să facă analizele de rigoare şi, când au sosit rezultatele, l-a anunțat cu jumătate de gură că trebuia să-i amputeze piciorul de la genunchi în jos. Asta, cât mai curând posibil, de preferabil a doua zi, dimineața. Sile a rămas blocat şi cu greu s-a abținut să nu izbucnească în plâns. Măcar aşa, să mârâie puţin. Avea puțin peste treizeci şi cinci de ani şi, la vârsta asta, nu prea știi cum să-ţi pui problema la a renunța la un picior. Noaptea nu a reuşit să închidă ochii; s-a învârtit prin bucătărie şi a fumat două pachete de Kent.
Norocul lui a fost că, dimineață, când a ajuns la spital cu nevasta şi cei doi copii după el, doctorul care-l consultase întârzia, așa că l-a luat în primire altcineva.
Acesta din urmă, după ce s-a uitat pe rezultatele de la analize şi la genunchiul lui Sile, i-a spus calm:
- Antibiotice şi un unguent! În două săptămâni maxim, sunteți ca nou!
Sile a înmărmurit, parcă așteptându-se ca medicul să-i spună: „- Glumeam, nu scapi tu așa ușor, urcă pe masă şi aşteaptă-mă, mă duc să aduc toporul!”, dar acesta vorbea serios.
- Păi, eu..., adică..., s-a bâlbâit, colegul dumneavoastră mi-a spus că singura soluție e amputarea şi eu venisem să...
- Colegul meu, a zis doctorul şi a făcut o pauză ducând mâna la gură şi mimând că dă ceva pe gât, are alte probleme, înțelegeţi?
- Da, domne’, dar îmi tăia piciorul! a izbucnit Sile, simțind cum tot greul din el iese afară, risipindu-se în toate părţile.
- Degeaba îmi spuneți mie, vorbiți cu domnul director! l-a sfătuit medicul.
După o săptămână de tratament, umflătura a început să se tragă, piciorul să-şi recapete culoarea inițială şi Sile viața de dinainte. Așa că, a fost la director să-i povestească pățania lui, căci spitalul avea nevoie de medici nu de gropari. Aceea era cu totul o altă meserie.
Canapeaua era din piele fină, de un alb imaculat şi dacă ar fi putut, l-ar fi ajutat pe Sile, căci părea un băiat bun, onest şi muncitor, singurul de genul ăsta care şi-a așezat fundul pe ea în ultimul an de zile şi fuseseră mulți, prea mulți pentru a-i ţine minte, dar...
Dacă ar fi putut şi-ar fi rupt unul dintre picioare şi i l-ar fi înfipt directorului în fundul lui, ăla băţos că, poate așa, s-ar fi trezit şi el la realitate; poate așa ar fi reușit să-şi ia ochii de pe hârtiile din portofel şi şi-ar fi curăţat capul de gândurile de preamărire, putere şi cucerire.
Până la urmă, toți vroiau să acapareze cât mai mult, să îngroape totul cu ei.
Să cucerească…
Canapeaua s-a foit puţin, aşezându-se într-o poziţie mai bună. Cioara zboară prin fereastra deschisă, ducându-se în ale ei.
Spre diferenţă de alţii, pasărea e neagră numai la suprafaţă.
„Atunci”, judecă canapeaua, „când totul va ajunge la final, vor fi mulţi care-şi vor dori să fi fost albi.”.
Într-o lume, ca cea prezentă, nu trebuia neapărat să fii nebun ca să te crezi Napoleon...